Disoluţia ordinii occidentale postbelice, despre care am mai scris cu câteva luni în urmă[1], oferă lumii de astăzi dar mai ales generaţiilor care urmează perspectiva destul de puţin luminoasă a unei vieţi cu multiple incertitudini, cu riscuri de securitate convenţionale şi îndeosebi neconvenţionale, cu blocaje şi crize de tot felul, cu numeroase ameninţări lipsite de răspunsuri politico-economice instituţionalizate, consensuale, previzibile.
„Războiul resurselor”, declinul puterii de cumpărare a clasei mijlocii, dezacordurile politice interne şi dezintegrarea unităţii transatlantice au erodat parţial prestigiul şi infailibilitatea Vestului. S-au pierdut, probabil definitiv, siguranţa şi confortul unui sistem stabil, unitar şi omnipotent, cu care fuseseră învăţate generaţiile trecute de locuitori ai spaţiului euro-atlantic, în „anii de aur” ai modelului Welfare State de după al doilea război mondial. Ameninţarea sistemică reprezentată de Uniunea Sovietică a creat sentimentul solidarităţii occidentale, a determinat democraţiile liberale să rămână unite şi să-şi coordoneze politicile timp de aproape o jumătate de secol. Duşmanul comun era uşor identificabil, avea nume şi însemne simbolice. Teama de posibilul agresor de la Răsărit a fost un bun liant şi un subtil motor al dezvoltării.
Occidentul a învins finalmente în lunga confruntare ideologică, economică şi strategică avută după 1945 cu blocul socialist dar a pierdut, paradoxal, bătălia globalizării pe care el însuşi a iniţiat-o, clonându-şi potenţialul de modernizare tehnologică, de creativitate industrială şi profit în numeroşi poli de creştere economică. Mai tineri, mai tenace şi cu resurse umane ieftine, practic nelimitate, aceşti poli de creştere din zonele emergente îi ameninţă astăzi supremaţia.
În loc să însemne „sfârşitul istoriei” şi generalizarea bunăstării specifice democraţiilor liberale, încheierea Războiului Rece şi destrămarea ordinii bipolare au redus vizibil gradul de satisfacţie economico-socială a naţiunilor occidentale bogate, au crescut riscurile de securitate de tip soft, au extins frustrările sociale şi tensiunile financiare, au renăscut tentaţia populismului, extremei drepte şi xenofobiei, au multiplicat focarele de conflict regional în afara spaţiului comunitar, au creat „problema imigraţiei”, au făcut pieţele globale mai instabile şi mai greu controlabile, au stimulat apariţia unor actori non-statali care nu mai răspund logicii, intereselor şi comenzilor politice de tip clasic.
Lumea multipolară actuală este incomparabil mai greu de gestionat decât lumea bipolară de acum treizeci-patruzeci de ani, chiar dacă (sau tocmai pentru că) oferă libertăţi sporite, aşteptări înalte, spaţii de manevră generoase (inclusiv deschidere şi comunicare globală în timp real) sau oportunităţi concurenţiale mult mai mari indivizilor, grupurilor şi statelor aflate în regiuni care au fost multă vreme izolate, sărace şi înapoiate. Victoria Occidentului asupra Uniunii Sovietice şi blocului comunist est-european, urmată de integrare şi globalizare, a fost benefică pentru toată lumea, mai puţin, se pare, pentru occidentali înşişi, care şi-au pierdut practic monopolul asupra instrumentelor dezvoltării.
Personal, nu cred că vreun lider american sau vest-european al anilor ’80 intuia că victoria în Războiul Rece se va suprapune, întâmplător sau nu, cu începutul unui declin al bunăstării şi ordinii occidentale, cu un şir nesfârşit de crize, cu o amalgamare culturală, etnică, rasială şi religioasă de asemenea proporţii în lumea occidentală. Globalizarea produce, iată, şi reacţii adverse, de conservare, din partea unui sistem care se simte tot mai ameninţat de a fi „înghiţit” economic şi social de cei pe care, zâmbindu-le politicos, i-a considerat decenii la rând inferiori, dependenţi sau chiar supuşi forţei civilizaţiei vestice. În acest sens, autori binecunoscuţi ai şcolii neorealiste precum John Mearsheimer deplâng explicit dispariţia ordinii bipolare (considerată drept cea mai stabilă formă de structurare a sistemului de relaţii internaţionale) şi afirmă că „vom regreta curând epoca Războiului Rece”[2]. Cu siguranţă reputatul profesor Mearsheimer nu vorbeşte în numele est-europenilor, chiar dacă unele sondaje de opinie recente dezvăluie rezultate surprinzătoare în părţile noastre de lume, ci al câştigătorilor Războiului Rece.
Nici în planul acţiunii externe Occidentul nu mai funcţionează unitar. Interesele statale distincte se văd acum cu ochiul liber. Astfel, NATO în ansamblu şi-a pierdut relevanţa politică, America şi-a pierdut apetitul intervenţiei şi reglementării internaţionale (explicabil, spun mulţi, după povara şi rezultatele îndoielnice ale războaielor din Irak şi Afganistan), Marea Britanie ar vrea acţiune militară pe „linie guvernamentală” dar totodată n-ar vrea costuri politice pe „linie parlamentară” (alegerile nu sunt foarte departe), Germania nu are mize strategice peste mări (îi ajunge Europa), Franţa vrea sau nu vrea intervenţie, după caz („da” în Mali, Libia şi Siria, „nu” în zonele unde nu are interese tradiţionale proprii), Turcia, ca membru al NATO, condamnă vehement lovitura de stat militară din Egipt dar doreşte intervenţie militară extinsă în Siria şi schimbarea regimului al Assad, Polonia nu prea mai are entuziamul atlanticist şi intervenţionist de acum un deceniu, România are o reţinere evidentă faţă de orice subiect legat de Siria (vom afla peste câţiva ani de ce), Italia şi Spania au dificultăţi economice profunde, pe lângă care crizele din Orientul Mijlociu par teme de la „rubrica diverse” etc.
În fine, aceasta este lumea în care trăim. Un sistem care a dat rezultate certe se dezintegrează sub ochii noştri şi, deocamdată, nu există alternativă de înlocuire a lui cu unul mai bun. Problemele pentru care au fost create instituţiile internaţionale şi reglementările de la sfârşitul anilor ’40 nu mai există sau sunt profund schimbate. Instituţiile cheie ale ordinii occidentale postbelice (ONU, NATO, Consiliul Europei, UE, OECD, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional) par că şi-au pierdut fie din eficacitatea şi relevanţa specifice deceniilor trecute, fie din credibilitatea şi capacitatea de a asigura managementul performant al problematicii politice, economice, sociale, de mediu etc., globale sau regionale, în timp ce structurile noi sau non-occidentale (G20, BRICS, ASEAN, Uniunea Euro-asiatică, Uniunea Africană, Liga Arabă, Mercosur etc.) sunt foarte departe de a putea asigura conducerea lumii sau măcar a regiunilor pe care pretind că le reprezintă.
China, India, Brazilia sau Africa de Sud vor fi având creştere economică rapidă şi masivă, nimeni nu neagă, dar nu au vocaţie universală, nu au valori care să inspire lumea (nici măcar proprii cetăţeni, de vreme ce sunt încă surse de emigraţie) şi nu au potenţial de leadership global. Europa abia se mai poate conduce pe sine însăşi.
Ne place sau nu (iar adepţii anti-americanismului care bântuie Europa de vreo zece ani ar trebui să înţeleagă lipsa unei alternative credibile), să admitem totuşi că doar Statele Unite pot continua să asume o viziune globală şi să dea un sens acceptabil de evoluţie lumii noastre, eventual în parteneriat cu Uniunea Europeană. Nicio altă putere nu o va face.
E drept, Barack Obama a refuzat până acum acest rol, de lider al lumii. Politic, intelectual şi probabil moral, preşedintele actual al Statelor Unite şi administraţia sa refuză să repete exagerările şi erorile administraţiei trecute şi vor să scoată, pe cât posibil, America din ecuaţia conflictelor regionale, de exemplu din Orientul Mijlociu. Dar acest lucru, aşa cum se vede, este imposibil. Presiunea pentru implicarea Americii este enormă. Foarte probabil, luni 9 septembrie, Congresul Statelor Unite va vota în favoarea unei acţiuni cu caracter militar împotriva regimului Bashar al Assad, dar acest vot majoritar şi eventualele raiduri aeriene care vor urma nu schimbă prea mult datele problemei şi observaţia de fond că Occidentul nu mai acţionează unitar şi nu mai poate controla deplin toate zonele de conflict şi toţi actorii de pe scena internaţională. Cei peste o sută de mii de morţi din Siria şi Egipt, masacrele şi copiii gazaţi la Damasc dezvăluie, tragic, o altă faţă (una indiferentă, cinică şi primitivă) a „lumii post-americane” de care vorbea încă din 2008 Fareed Zakaria în faimoasa lui carte cu acest titlu.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
