În urmă cu 45 de ani (pe 25 august 1968) avea loc în Piața Roșie din Moscova o manifestație de protest împotriva invaziei din Cehoslovacia. Momentul reprezintă nu doar o mostră de curaj nebun al câtorva indivizi care au spălat practic rușinea a zeci de milioane (Larisa Bogoraz-soția unui condamnat; Konstantin Babitki-fizician la Academia de Științe; Vadim Delaunay-poet; Vladimir Dremliuga-muncitor, Pavel Litvinov-nepotul lui Maxim Litvinov, fost ministru de Externe pe vremea lui Stalin; Natalia Gorbanevskaia și Victor Fainberg-muncitor și student la Filosofie), ci chiar începutul mișcării pentru drepturile omului în Uniunea Sovietică. Ei au purtat banderole pe care era inscripționat mesajul: “Pentru libertatea voastră și a noastră!” Turbulenții au fost arestați imediat și au primit (în procesul care a urmat) ani grei de lagăr sau în spitalele de psihiatrie. Natalia Gorbanevskaia, de pildă, s-a ales cu 3 ani într-un azil de psihiatrie, printre altele și pentru că a manifestat în timpul procesului. Victor Fainberg a fost declarat și el “dement” și a fost trimis în detenție psihiatrică pentru că nu putea apărea în fața instanței fără dantura din față, distrusă violent în timpul anchetelor.
Verdictul unei instanțe de psihiatrie era singura modalitate prin care autoritățile sovietice puteau salva aparențele și-l puteau condamna la recluziune în contumacie, fără a-i oferi posibilitatea de a face recurs la o instanță superioară. Comisia de psihiatrie care l-a “investigat” pe Fainberg nu a precizat în raport motivul real al demonstrației, limitându-se la a declara că a fost vorba doar de un “comportament huliganic în Piața Roșie” (și parcă am revăzut cu toții tipul acesta de mistificare securistică în urma acțiunii de protest a muncitorilor brașoveni din 1987, atunci când autoritățile de la București au făcut tot posibilul să pară că nu a fost o demonstrație anti-regim). Fainberg a fost trimis într-un spital de psihiatrie din Leningrad pe perioada ianuarie 1969-februarie 1973. Interesant este și faptul că Marina Vaikhanskaia, psihiatru în cadrul acestei instituții, l-a susținut pe Fainberg prin transmiterea de informații despre acesta către disidenții din exterior. Acest lucru a ajutat foarte mult la eliberarea lui Victor, și, deși demisă din funcție, Marina s-a căsătorit cu fostul ei “pacient” și au emigrat împreună din URSS, în anul 1974. Fainberg a continuat să lupte din exil împotriva abuzurilor psihiatrice din Uniunea Sovietică, inițiind mai multe campanii care au dus finalmente la excluderea URSS din Asociația Mondială de Psihiatrie (1983). În 1977, dramaturgul Tom Stoppard a pus în scenă piesa “Every Good Boy Deserves Favour”, un text ce denunța practica autorităților sovietice prin care orice formă de disidență era tratată drept boală mintală/demență (această piesă a fost dedicată tocmai unora ca Victor Fainberg și Vladimir Bukovski).
Într-un articol din World Affairs (din data de 23 august 2013), intitulat “Remembering Seven Dissidents and Soviet Brutality”. Vladimir Kara-Murza punctează succint și necesar acest moment remarcabil din istoria disidenței sovietice și universale. Începea cu alte cuvinte o etapă post-totalitară, sau a unui “totalitarism cu dinții sfărâmați” (pentru a utiliza sintagme vehiculate de unii gânditori precum Ágnes Heller, Leszek Kołakowski, Havel sau Michnik). Același Kara-Murza (un foarte tânăr istoric și om politic rus, oponent al lui Putin încă din anul 2000) a lansat de curând un interesant documentar în 4 episoade despre disidența sovietică (“They Chose Freedom: The Story of Soviet Dissidents”). Filmele se bazează în primul rând pe interviuri cu mari figuri ale disidenței ruse (Vladimir Bukovski, Elena Bonner, Pavel Litvinov, Victor Fainberg, Alexander Esenin-Volpin, Eduard Kuzentsov ș.a.m.d.).
Când vorbim de disidența sovietică (în acest caz), trebuie să avem mereu în vedere câteva din trăsăturile fundamentale ale regimurilor leniniste. Leninismul reprezintă, foarte pe scurt spus, domnia activiștilor, cristalizați în jurul Partidului Comunist, cei care își trag coerența organizațională și caracterul viabil din misiunea de luptă negativă împotriva oponenților, într-un soi de sete patologică pentru deținerea controlului și puterii absolute. În regimurile leniniste procedurile nu sunt predictibile, în vreme ce rezultatele sunt cât se poate de sigure. În acest sens, noțiunea de legitimitate devine extrem de înșelătoare. Domnia leninistă este așadar, prin definiție, ilegitimă. Partidul de cadre comuniste este în fapt o “organizație politică războinică” (Robert C. Tucker, “Towards a Comparative Politics of Movement Regimes”, in American Political Science Review, 55(2): 281-9) și, în același timp, o “armă organizațională” care caută să cucerească și să mențină puterea totală prin mijloace subversive și violente (evident, neconstituționale). Noțiunea de leninism reflectă în mod evident primatul mijloacelor asupra scopurilor unei guvernări, o realitate care a bântuit de atunci încoace tradiția marxistă (Steven Lukes, “Marxism and Morality”, Oxford: Clarendon Press, 1985). Ceea ce au realizat cei “7 magnifici” pe data de 25 august 1968 trebuie privit tocmai în acest context!
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
