Crimele securiste nu au fost (doar) abominabile actiuni sadice. Calaii puneau in practica preceptele a ceea ce un ganditor politic a numit ideologia rece. O carte de Maurice Merleau-Ponty care a provocat furtunoase discutii in anii 50 se intitula “Humanisme et terreur”. Problema filosofului francez era legata de rolul violentei in aventura spiritului revolutionar modern si de raporturile extrem de complicate dintre scop si mijloace. Chestiunea nu era una pur teoretica, ci privea destinele a milioane de oameni deveniti subiecti ai “marelui experiment”. Nonconformistii, inadaptabilii, “dusmanii obiectivi”, grupurile “condamnate de istorie”, toti trebuiau amutiti, exclusi, eliminati, anihilati.
Au trecut multi ani pana cand, in august 1968, Jean-Paul Sartre avea sa admita ca scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa. Este ceea ce Merleau-Ponty, despre care a scris recent Marius Stan un excelent eseu, recunostea in alta carte importanta, “Les aventures de la dialectique”. Nu mai vorbesc de Albert Camus care rupsese cu Sartre si Simone de Beauvoir tocmai pentru ca nu intelegea sa participe la sacralizarea violentei teroriste a bolsevismului.
Ideea dictaturii proletariatului a fost, in viziunea lui Lenin, cheia de bolta a socialismului marxist. Nu conta pentru fondatorul bolsevismului ca Marx se referise doar in treacat la acest concept, ca in cosmologia sa politica altele erau notiunile cardinale. Lenin a fetisizat si a absolutizat ceea ce se gasea la Marx intr-o forma neconceptualizata, necristalizata, o intuitie mai degraba decat o teorie legata de esecul Comunei din Paris. Pentru a salva revolutia, aveau sa scrie Lenin si Trotki, toate mijloacele sunt permise. O logica a eficientei istorice in care notiunile de Bine si de Rau erau abandonate fara urma de regret. Idealismul revolutionar era de fapt un infinit cinism. Numai astfel putem intelege contactele bolsevicului Karl Radek in Germania, la inceputul anilor 20, cu diversi proto-nazisti ori Pactul Molotov-Ribbentrop semnat la Kremlin, in prezenta lui Stalin, pe 23 august 1939.
Pentru Marx, ori macar pentru tanarul Marx, justificarea comunismului era abolirea alienarii umane, salvarea imanenta. Faimosul salt dialectic din imperiul necesitatii in imperiul libertatii insemna implinirea potentialitatilor umane, rezolvarea conflictului dintre esenta si existenta. Intr-o fraza faimoasa, Marx isi formula opozitia in raport cu ceea ce Raymond Aron a numit substitutionism, mistica partidului de avangarda care inlocuieste de fapt clasa sociala ca subiect activ al cataclismului revolutionar: “Emanciparea clasei muncitoare nu poate fi decat opera proletarilor insisi”. In lumina acestei idei putem intelege reactia critica a Rosei Luxemburg la dictatura bolsevica si simpatia Hannei Arendt petru militanta ucisa in ianuarie 1919.
La Lenin si apoi, mult mai vizibil la Stalin, Mao, Ulbricht, Novotny, Dej, Ceausescu etc, aceasta dimensiune a spontaneitatii participative dispare cu desavarsire. Sa nu ne amagim, insa. Bolsevismul a culminat in stalinism, orice ar fi gandit un Isaac Deutscher, Moshe Lewin, Tariq Ali etc Lenin nu a ezitat nu numai sa aprobe, ci, mai ales sa ordone, masacrarea unor categorii umane privite drept nocive, “parazitare”, destinate exterminarii asemeni insectelor daunatore (clerul, aristocratia, monarhistii, anarhistii si mensevicii care refuzau sa ingenuncheze etc). Cand primul comisar al justitiei, socialist-revolutionarul de stanga Isaak Steinberg, un umanist real care voia sa desfiinteze complet inchisorile, socat de amplitudinea terorii comuniste, l-a intrebat pe Lenin daca n-ar fi mai firesc ca acea institutie sa fie numita “Comisariatul Poporului pentru exterminari”, acesta a raspuns cinic: “Fireste, dar nu ne putem permite acest lucru din ratiuni propagandistice”. Steinberg a demisionat, a emigrat. Fiul sau, Leo Steinberg, a fost unul dintre marii istorici de arta ai lumii, specialist de varf in Michelangelo, a predat la University of Pennsylvania.
Germenele intolerantei, al rigorismului extremist, al cultului violentei purificatoare se afla in chiar proiectul neo-iacobin al comunismului modern. In acest sens, utopismul lui Lenin nu este o bastardizare a celui al lui Marx, ci o actualizare istorica a acestuia, cu excesele ce provin din radicalismul politic rus ( a se citi “Demonii” lui Dostoievski). Pentru bolsevici, dictatura proletariatului, adica a statului major frmat din revolutionarii de profesie auto-desemnati drept custozii fericirii universale, mantuitorii umanitatii, mi avea nevoie de niciun fel de justificare legala. Justitia era o suprastructura, putea fi schimbata in functie de interesele clasei aflate la putere. De aici ideea unei “justitii proletare”, imbratisata de toti comunistii, fara exceptie, inclusiv de Lucretiu Patrascanu in perioada cand a fost ministru.
Leszek Kolakowski a formulat cat se poate de clar si adecvat natura terorista a pseudo-umanismului utopic: “Absolute equality can be established only within a despotic system of rule which implies privileges, i.e. destroys equality; total freedom means anarchy and anarchy results in the domination of the physically strongest, i.e. total freedom turns into its opposite; efficiency as a supreme value calls again for despotism and despotism is economically inefficient above a certain level of technology. If I repeat these old truisms, it is because they still seem to go unnoticed in utopian thinking; and this is why nothing in the world is easier than writing utopias.” (“Is God happy? Selected essays,” London: Penguin. 2012, p.139) Voi publica aici curand o recenzie la aceasta carte de Kolakowski.
As mai spune ceva, in incheierea acestor reflectii.Criminalitatea regimurilor comuniste a fost legata tocmai de convingerea ca au Istoria (evident cu majuscula, absolutizata, divinizata) de partea lor. In momentul in care Ceausescu folosea Securitatea, o institutie criminala, pentru atacurile teroriste impotriva postului de radio “Europa Libera”, el actiona ca un veritabil leninist. In egala masura, recursul la violenta, la teroare, este proba disperarii istorice, a unei insecuritati pe cat de chibnuitoare, pe atat de greu de surmontat.
