În ultimele zile, situația din Egipt a alunecat pe o pantă descendentă din ce în ce mai abruptă. Intervențiile în forță ale armatei împotriva susținătorilor fostului președinte Mohamed Morsi au culminat miercuri cu o baie de sânge, soldată cu peste 300 de victime. Violențele din aceste zile fac să pălească, prin amploarea lor, intens mediatizata revoluție din 2011 care a dus la căderea lui Hosni Mubarak, fiind vorba de cele mai grave tulburări de la războiul din 1973 cu Israelul. Ele par să indice că, în lipsa unei poziții tranșante a puterilor occidentale, precum și a unei implicări constructive a statelor din regiune, problemele Egiptului riscă să aibă consecințe ireversibile pe termen mediu și lung, determinând apariția unei perioade prelungite de instabilitate și complicând în mod semnificativ arhitectura de securitate a întregii regiuni.
Filmul eșecului tranziției democratice a Egiptului începe în ianuarie 2011, când valul primăverii arabe, ajuns la Cairo, declanșează o revoluție pașnică împotriva regimului autoritar al lui Hosni Mubarak. O lună mai târziu, liderul egiptean ceda presiunilor străzii și apelurilor internaționale de a evita un război civil, pentru ca, în noiembrie 2011, partidele islamiste să câștige jumătate din locurile în parlament în urma unor alegeri democratice. În iunie anul trecut, candidatul acestor grupări, Mohamed Morsi, este ales președinte al țării cu o majoritate de puțin peste 51% din voturi. Însă noul lider egiptean promovează în mod agresiv o agendă politică de natură a radicaliza opoziția, slăbind puterile justiției și împingând Egiptul pe drumul către un stat islamist. Protestele din ce în ce mai vocale ale opoziției duc la un impas politic, iar forțele armate speculează momentul și, la începutul lunii iulie 2013, preiau puterea în cadrul unei lovituri de stat desfășurate cu acordul tacit al puterilor occidentale.
Armata, condusă de generalul Al-Sisi, era văzută de mulți, la momentul respectiv, ca un arbitru imparțial cu rolul de a stopa derapajele autoritare ale unor lideri politici necopți și de a ghida, după modelul turc, statul egiptean, pe un traseu moderat-secular care să conducă la termen la o democrație stabilă. Din nefericire, la mai bine de două luni de la preluarea puterii, acțiunile armatei egiptene par să probeze eșecul acestor supoziții.
Nici armata nici forțele islamiste nu par astăzi interesate de un dialog real sau de negocierea vreunui compromis. Dimpotrivă, ambele tabere văd actualele confruntări ca pe o luptă existențială, pentru supraviețuire. Pe de o parte, Frăția Musulmană, câștigătoare de drept a unor alegeri democratice, se simte trădată atât din interior cât și din exterior. Însă forțele islamiste din Egipt nu au internalizat una din lecțiile fundamentale ale democrației: aceea că legitimitatea politică câștigată la urne se poate eroda sau pierde în cazul în care segmente importante ale societății sunt alienate de o tiranie a majorității. În egală măsură, forțele armate par să nu fi înțeles că abuzul poziției absolute de forță duce și el la erodarea sau pierderea susținerii, atât din rândurile populației, cât și din cel al partenerilor externi.
Este foarte adevărat că legitimitatea noii puteri de la Cairo a fost grav erodată de ultimele violențe. Demisia vicepreședintelui Mohamed Al-Baradei, garantul liberal al bunelor intenții nutrite de liderii militari, constituie doar cea mai vizibilă ilustrare a opțiunilor fundamental alarmante făcute de aceștia din urmă. Însă a vedea confruntările din Egipt doar în alb și negru ar fi o greșeală majoră. Dacă există o lecție pe care comunitatea internațională ar fi bine să o învețe de pe urma evenimentelor din Egipt, este aceea că exploatarea perceptelor religioase pentru interese politice trebuie dezavuată în aceeași măsură în care nu poate fi tolerat nici abuzul de forța brută și refuzul unui dialog real cu forțele de opoziției. Cele două erori reprezintă fețe ale aceleiași monede și, împreună, prescriu o rețetă otrăvită care duce la instabilitate structurală, subdezvoltare și izolare internațională.
Consecințele ultimului val de violențe riscă din nefericire să fie severe. Fiecare mort sau rănit contribuie la o la polarizare socială extremă, adâncește răni greu de vindecat și afectează în mod fundamental țesutul social al țării. Departe de a elimina un real sau imaginar pericol al islamului radical, acțiunea în forță împotriva Frăției Musulmane anihilează, amuțește sau radicalizează elementele moderate ale grupării, întărind în mod exponențial legitimitatea ultra-conservatorilor și oportuniștilor din interiorul acesteia. Firul narativ care poate fi generat de recentele mișcări – acela al unei mișcări islamiste zdrobite de bocancul unui regim secular-militar opresiv – creează o breșă prin care se pot infiltra elemente ale rețelei teroriste Al-Qaeda, putând genera, la termen, o resurgență a terorismului organizat într-un focar periculos de apropiat geografic de Europa și de aliații acesteia.
Ceea ce nu înseamnă, însă, că violențele din Egipt se vor transforma peste noapte într-un război civil. Este greu de crezut că Frăția Musulmană poate dobândi, pe termen scurt, resursele militare pentru a putea face față armatei egiptene. Este însă în egală măsură adevărat că în lipsa unei schimbări a atitudinii celor doi protagoniști, evoluția graduală spre un conflict asimetric pare a se contura ca scenariu prevalent. Mai mult, instabilitatea din Egipt riscă să aibă un impact major asupra echilibrului de putere regional, transformând Peninsula Sinai într-o falie periculoasă și afectând în mod dramatic securitatea Israelului.
Argumentele expuse mai sus constituie tot atâtea motive pentru care comunitatea internațională trebuie să ia o atitudine tranșantă, trăgând o linie roșie dincolo de care continuarea actualului model de violență, intoleranță și lipsă de dialog, va genera în mod automat consecințe. O continuare a actualei abordări precaute a SUA și Uniunii Europene ar putea într-adevăr aduce câștiguri tactice imediate, însă pe termen lung nu ar face decât să încurajeze escaladarea actualei spirale de violență, erodând totodată legitimitatea vestului în ochii opiniei publice din Orientul Mijlociu. În schimb, expunerea unui cadru limpede care să includă atât posibile sancțiuni – dintre care cea mai evidentă ar putea fi întreruperea ajutorului militar american, în valoare de 1,5 miliarde de dolari anual – cât și stimulente pentru implicarea într-un dialog real și renunțarea la violență, ar putea motiva părțile să modereze ritmul confruntărilor. Implicarea actorilor regionali, în special Consiliul de Cooperare al Golfului, într-un cadru de mediere comun, ar potența în mod vădit influența vestului. Toate aceste demersuri trebuie însă efectuate cu celeritate: nimeni nu are interesul ca Egiptul să devină un nou Irak, Yemen sau Afganistan.
