Motto: “Je crois toujours, cette nuit, que mon cher Paul Vaillant-Coutourier avait raison de dire que le communisme est la jeunesse du monde et qu’il prépare des lendemains qui chantent.”–Gabriel Péri, ultimele cuvinte inaintea executiei, 1941
Febra revolutionara a lui Ernesto Che Guevara era de nedomolit. Devenise, la inceputul anilor 60, un fel de globetrotter in cautarea epicentrului marelui cataclism. Apetitul sau revolutinoar era insatiabil. Asa a ajuns si in Balcani, la Tirana, in 1960, unde a incercat sa gaseasca un limbaj comun cu arhi-inamicii revizionismului mondial, fundamentalistii stalinisti Enver Hoxha si Mehmet Shehu. Acesta din urma luptase in Spania in Brigazile Internationale, fusese liderul militar al rezistentei comuniste din Albania impotriva ocupantilor italieni si germani, cel mai apropiat camarad al lui Enver in variile epurari, razbunari si schisme, pana cand, in decembrie 1981, a fost el insusi lichidat intr-un simulacru de sinucidere.
Toate istoriile sectelor comuniste au fost sangeroase, dar ma indoiesc ca a existat vreuna care sa fi fost mai feroce decat aceea albaneza. Poate doar aceea a khmerilor rosii. Vor fi vorbit cei doi despre visuri colectiviste si manii egalitariste, despre cultul Omului Nou care, gratie apocalipsului revolutionar, trebuie sa-l inlocuiasca pe acela al lui Dumnezeu, despre auto-dumnezeirea umana, alternativa laica la transcendenta relligioasa. Albania a fost singura dictatura comunista in care religia a fost interzisa prin Constitutie. Nimeni nu a aparat cu mai multa obstinatie mostenirea lui Stalin decat tiranii de la Tirana.
Che a murit in octombrie 1967 in Bolivia. Mehmet isi scria autocritica in clipa cand “a fost sinucis” in decembrie 1981. Vila familiei Shehu era la cincizeci de metri distanta de aceea a familiei Hoxha. Crima a fost organizata de Sigurimi, cu acordul, cel mai probabil din ordinul lui Enver, de sotia acestuia, Nexmije, si de cel care aspira sa devina urmas, deci sa se substituie lui Mehmet, Ramiz Alia. In noiembrie 1960, la conferinta mondiala a partidelor comuniste si muncitoresti tinuta la Moscova, Enver, sprijinit de Mehmet, l-a sfidat pe Nikita Hrusciov si a denuntat ceea ce el percepea drept marea capitulare. Probabil ca Guevara era de acord cu acel rechizitoriu. Pentru el, “coexistenta pasnica” predicata de Hrusciov insemna tradare. Balaurul imperialist trebuia izbit in moalele capului. Mai devreme, la Bucuresti, in iunie 1960, seful delegatiei albaneze la Congresul al III-lea al PMR, Hysni Kapo, fusese umilit de Hrusciov de o maniera incalificabila. Gazdele romane au aprobat mojicia oaspetelui moscovit. Reprezentantul chinez, Peng Chen (Pan Cijen), seful organizaitiei de partid din Beijing, a luat partea albanezilor. In noiembrie incepea ceea ce Ismail Kadare a numit “iarna singuratatii noastre”. Inaintea comunistilor din Romania, si mult mai radical, albanezii au ales drumul de-sovietizarii pentru a mentine intact stalinismul intern.
Acelasi Kadare a scris o tulburatoare carte, un veritabil thriller politic, intitulata “Succesorul”, despre sfasitul lui Shehu. A aparut in romaneste la Polirom. Cu Bashkim Shehu (arestat si intemnitat dupa asasinaarea tatalui sau, scapat doar gratie mortii lui Enver), romancier si eseist, fiul lui Mehmet, am corespondat. Urma sa merg, in septembrie 2001, la Barcelona, la o conferinta pe care a organizat-o pe tema globalizarii. As fi fost acolo impreuna cu varul meu, antropologul Fernando Coronil. Fernando s-a dus, eu am anulat calatoria, era la doua zile dupa 11 septembrie. Bashkim a fost foarte apropiat de Agnes Heller si Ferenc Feher, discipolii lui Lukacs, deveniti anticomunisti de orientare liberala. Fernando s-a stins din viata acum cativa ani. Fusese el insusi implicat in aventura stangii radicale din Venezuela in anii 60, se despartise de romantismul exacerbat si de extazele mitologice ale tineretii sale.
