Colonelul de Securitate Iosif Bistran şi Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu s-au întâlnit în anii comunismului. Primul în postura de anchetator al Securităţii, a doua ca victimă şi mamă ce refuza să colaboreze cu poliţia politică împotriva fiicei sale, Monica Lovinescu. El era un tânăr de aproximativ 30 de ani irascibil, practicant de arte marţiale şi cu „dragoste faţă de munca de cercetări penale”, după cum se consemnează în una dintre caracterizările sale. Ea era o pensionară, fostă profesoară de franceză, împovărată de griji, anchetată de Securitate şi care a fost închisă la Jilava şi Văcăreşti. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a murit în penitenciarul spital Văcăreşti la 7 iunie 1960, în timp ce Iosif Bistran a traversat comunismul, urcând grad după grad în ierarhia torţionarilor. După decembrie 1989, nimeni nu l-a chestionat asupra activităţii sale de anchetator, deşi el a fost ceea ce Tzvetan Todorov numeşte „un funcţionar crud al represiunii”. S-a bucurat timp de 24 de ani de pensia substanţială într-un liniştit cartier al Bucureştiului, alături de alţi pensionari ai Ministerului de Interne.
Povestea devenirii sale va fi spusă în articolul de faţă, în baza datelor şi documentelor din dosarul său de cadre. Acestea prezintă o versiune instituţionalizată, tehnică a trecutului sângeros al fostului ofiţer de Securitate, însă ele ne ajută să decriptăm şi să interpretăm principalele etape ale carierei sale de torţionar. De aceea, cei care se aşteaptă ca acest text să dezvăluie informaţii despre bestialitatea cu care Iosif Bistran îşi tortura victimele vor fi poate dezamăgiţi. Textul nu abundă în astfel de informaţii. Ele există, dar nu au fost reţinute de dosarul său de cadre. În general, dosarele de cadrele ale ofiţerilor de Securitate nu conţin informaţii despre anchetele sângeroase pe care le conduceau. Există însă şi excepţii. Astfel de informaţii pot fi găsite în dosarele acelor ofiţeri care au fost îndepărtaţi din sistem şi anchetaţi pentru abuzurile lor. Unii dintre ei au fost cercetaţi penal timp de câţiva ani, condamnaţi chiar, dar în cele din urmă au fost eliberaţi. Tudor Sepeanu, fost director al Securităţii Capitalei şi şef al Serviciului Inspecţii din DGP este un exemplu. Un altul sunt membrii lotului Salcia, printre care şi celebrul Liviu Borcea. Ei au fost condamnaţi pentru „acte de teroare”, dar după câţiva ani au fost eliberaţi, trimişi la casele de odihnă ale MAI şi reîncadraţi în sistem. De asemenea, perioada petrecută în închisoare le-a fost considerată „vechime în muncă”. Motivul este extrem de simplu, după cum a justificat într-un document al vremii fostul ministru al Afacerilor Interne şi şef al Securităţii, Alexandru Drăghici: „cei în cauză, [ chiar] dacă au săvârşit faptele ce li se imputau, nu au făcut acest lucru cu intenţia de a primejdui securitatea statului”.
Există unele dosare care conţin numeroase informaţii despre actele de tortură şi bestialităţile titularilor acestora. Un singur exemplu: Nicolae Moromete, fost comandant al penitenciarului Jilava, Galaţi, locţiitor pentru pază şi regim la Văcăreşti, comandant al coloniei de muncă Chilia Veche.
O sursă fundamentală despre comportamentul violent al ofiţerilor sunt volumele memorialistice ale victimelor, care prezintă în detaliu torturile fizice şi psihice utilizate de anchetatori pentru obţinerea „recunoaşterilor” şi confesiunilor. O altă sursă neexplorată sunt rapoartele contrainformative despre ofiţeri.
În dosarul de cadre al lui Iosif Bistran găsim informaţii despre trecutul său, familia sa, caracterizări ale superiorilor, autobiografii, notări de serviciu, rapoarte de verificare şi investigaţii etc. Toate îl înfăţişează ca pe un birocrat perfect, care – conform caracterizările superiorilor săi – nu precupeţea din timpul său liber pentru finalizarea anchetelor care îi erau repartizate. Nu există date clare despre brutalitatea lui Iosif Bistran din timpul anchetelor, ci doar indicii şi aluzii, redactate fireşte într-un stil funcţionăresc şi care sunt prezentate ca „lipsuri” în activitatea sa. Deoarece, cunoaştem însă tehnicile de interogatoriu caracteristice anilor ’50, putem presupune, fără teama de a greşi, că şi Iosif Bistran a utilizat aceleaşi metode împotriva celor pe care i-a anchetat.
Povestea lui, aşa cum poate fi ea reconstituită în baza documentelor din dosarul său de cadre, va fi prezentată pe scurt în următoarele pagini. Am ales să folosesc în acest text informaţiile pe care le-am considerat esenţiale pentru creionarea unui portret biografic al lui Iosif Bistran. Din acest motiv, am decis să „amân” pentru un alt text restul informaţiilor din dosarul său de cadre şi alte surse.
Extrem de importante în rescrierea traseului său profesional sunt aşa numitele „biografii de instituţii”, pe care Iosif Bistran le-a scris periodic. Ele sunt redactate într-un limbaj ideologic, scopul lor fiind de a-l înfăţişa pe autorul lor ca pe un fiu demn şi devotat al regimului popular. Din ele sunt îndepărtate informaţiile compromiţătoare, eventualele pete la dosar – deşi existenţa acestora nu a stopat cariera unor ofiţeri de securitate – iar rudele apropiate care au avut tangenţe cu alte organizaţii politice sunt blamate şi criticate. Iată spre exemplu o primă autobiografie a lui Iosif Bistran din 6 septembrie 1951, scrisă cu o lună înainte de a fi propus pentru a urma cursurile şcolii profesionale a Securităţii. Ea debutează cu prezentarea unor informaţii de identificare a titularului: numele, data şi locului naşterii, după care sunt indicate studiile. Aflăm că Iosif Bistran s-a născut la 19 martie 1933 în Bucureşti, iar ca studii avea 4 clase primare, 4 clase secundare şi 3 profesionale. Asta la încadrarea în Securitate, că după aceea îşi va desăvârşi calificarea şcolară, asemenea altor ofiţeri de Securitate. După această succintă introducere în biografia lui, urmează datele despre averea sa „În trecut nu am avut nicio avere materială la fel nici în prezent” şi cele despre părinţi. Şi aceste informaţii urmează o anumită grilă. Bistran insistă asupra originii muncitoreşti a părinţilor şi a neafilierii lor politice anterior momentului 23 august 1944, subliniind în schimb înregimentarea lor după această dată, fireşte de partea bună, adică cea a comuniştilor. Reiese că tatăl Alexandru a fost mecanic de locomotivă, iar „în prezent [data redactării autobiografiei] mecanic instructor [la] depoul de locomotive Dej, nu a făcut nici o politică în trecut. Însă după 23 august 1944 a fost ales ca membru în comitetul de fabrică a Depoului Buc[ureşti] […] Este în etate de 49 de ani şi nu posedă nicio avere”. Aceleaşi informaţii corecte politic sunt livrate şi în privinţa mamei: „Maria. Născută Covacs. Înainte de 23 august 1944 nu a făcut nici o politică. După această dată a fost secretară la UFDR în Turda iar apoi asesoare populară în prezent este trimisă de ICS Fierul la şcoala de calificare gradul III în Făgăraş”. Iosif Bistran uită de această dată să precizeze un lucru extrem de important şi care probabil l-a orientat spre cariera de ofiţer de Securitate, adică de torţionar. Mama sa era sora celebrului Mihai Kovacs, care s-a remarcat în anii ’50 în lupta împotriva „duşmanilor poporului”. De fapt, unchiul său l-a şi recomandat pentru încadrarea în Securitate. După prezentarea acestor informaţii primare despre sine, revine asupra perioadei copilăriei sale şi oferă detalii despre pregătirea sa şcolară şi profesională. Din toate acestea reiese că primele clase primare le-a urmat în Bucureşti, câte un an la mai multe şcoli, ca şi prima clasă secundară – absolvită la liceul Aurel Vlaicu – iar ultimele 3 clase le-a frecventat la Şcoala medie de băieţi din Oradea. După terminarea şcolii secundare în 1948, Iosif Bistran s-a orientat spre domeniul de activitate al tatălui său, intenţionând probabil să urmeze aceeaşi carieră ca şi acesta. Astfel că, în toamna anului 1948, a „dat examenul la Oradea pentru a intra în Şcoala Profesională CFR”, iar, după ce a reuşit, a fost repartizat la Şcoala CFR telecomunicaţii din Păltiniş, menţionată în documente ca „Centrul Model Gheorghe Gheorghiu-Dej”, unde „am urmat între anii 1948-1949 cursurile anului I a acestei şcoli”.
Din pioada şcolii profesionale datează şi primele sale contacte cu ideologia care avea să-i marcheze întregul parcurs biografic şi profesional ulterior. În octombrie 1948, Iosif Bistran a intrat în UTM, iar în 1949 a fost transferat în Bucureşti la Şcoala profesională CFR telecomunicaţii nr. 11 din Giuleşti, pe care a absolvit-o în 1951. La finalizarea cursurilor acestei şcoli, el a obţinut specializarea de strungar în fier. În cadrul şcolii, a fost – după cum el indică în aceeaşi autobiografie din 1951 – responsabil de clasă pe anul II şi secretarul organizaţiei de bază UTM din şcoală. Nu putem şti dacă această întâlnire cu ideologia comunistă, transformată într-o relaţie de durată, a avut la bază sentimente sincere sau a fost dictată de oportunismului tânărul Iosif Bistran. Contează de altfel foarte puţin dacă Bistran a fost un comunist sincer de la început sau doar a simulat că este devotat „intereselorclasei muncitoare”. Cert este în schimb că, în urma îndoctrinării la care a fost supus, a devenit unul dintre stâlpii regimului comunist, slujindu-l până în 1989. Reconvertirea bruscă a foştilor ofiţeri de securitate, activişti de partid la „democraţia” mult blamată şi criticată de ei în timpul regimului comunist indică faptul că aderarea la partidul comunist a fost doar un mijloc de dobândire a unui anumit statut profesional şi social. În absenţa acestui instrument de parvenire, cei mai mulţi dintre ofiţerii MAI (Securitate, Miliţie etc.) şi activişti, fie ei de partid sau UTC, nu ar fi depăşit niciodată un anumit statut.
După absolvirea şcolii profesionale, Iosif Bistran a fost repartizat în iunie 1951 ca strungar la Atelierele TC CFR din Braşov, lucrând aici până în septembrie 1951. În scurta sa activitate ca strungar în fier, a fost recompensat şi evidenţiat în ziarul „Viaţa Sindicală” pentru depăşirea normelor de lucru.
Instruirea şcolară avea să şi-o definitiveze în timpul exercitării profesiunii de ofiţer de Securitate, obţinând în 1961 diploma de maturitate, după absolvirea şcolii medii nr. 1 „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Între anii 1961-1967, a urmat şi cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, dobândind o nouă calificare profesională: cea de jurist. După procurarea acestor diplome, cea de bacalaureat şi de licenţiat în drept, Iosif Bistran a frecventat între anii 1967-1970 „Universitatea serală de marxism-leninism de pe lângă Comitetul orăşenesc Bucureşti al PCR-secţia Istoria mişcării muncitoreşti internaţionale”. Pregătirea şcolară şi-a desăvârşit-o însă în 1977, an în care a obţinut un alt certificat care atestă că a absolvit cursul postuniversitar de „Drept comercial internaţional” al Facultăţii de Comerţ din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Calificativul obţinut nu putea fi altul decât 10.
În septembrie 1951, a fost propus pentru a urma cursurile şcolii profesionale a DGSP, iar unul dintre referate este semnat chiar de către unchiul său, Mihail Kovacs, la acea dată şef al Direcţiei regionale de Securitate Hunedoara. În acest referat, două caracterizări contrastează: cea a tatălui, Alexandru, şi cea a unchiului, Mihail. Primul este prezentat ca „un element predominat de viciul beţiei a avut în mai multe rânduri neînţelegeri în familie, datorită cărui fapt în luna Ianuarie a.c. [1951] a divorţat de soţie”, iar cel de-al doilea astfel: „Kovacs Mihail, unchiul, Directorul DRSS Hunedoara, în trecut simpatizant al mişcării muncitoreşti, în prezent membru în PMR, din anul 1945 nu a posedat şi nu posedă nici un fel de avere”. Despre rudele cele mai apropiate, în sensul de cele cu care avea relaţii, se arată că erau „elemente muncitoreşti, cinstite, fără trecut dubios în prezent încadraţi în partid sau org. de masă unde depune activitate, fiind ataşaţi regimului nostru”. Referatul se încheie cu următoarea caracterizare a viitorului ofiţer de Securitate: „Tov. Bistran Iosif este un element tânăr, inteligent, hotărât şi cu un nivel politic şi cultural destul de dezvoltat, care va putea deveni un cadrul valoros având largi perspective de dezvoltare”, ceea ce s-a şi întâmplat. Se propunea ca „tov. Bistran Iosif să fie admis în şcoala DGSS sub rezerva verificării perioadei cât a locuit în Bucureşti”, adică a anilor petrecuţi alături de tatăl său.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
