Partiala despartire a conducerii PMR de Kremlin de dupa 1963 nu s-a tradus intr-o veritabila liberalizare. Institutional si psihologic, stalinismul liderilor romani era inamovibil. Sigur, s-a renuntat la corsetul realismului socialist, dar controlul de partid asupra culturii a ramas nestirbit. Istoricul Cristian Vasile a publicat, pe site-ul LaPunkt, un articol care lumineaza, in chip nuantat, un moment important din istoria a ceea ce numesc stalinismul national: raportarea instructorilor ideologici din Romania ultimului Dej la literatura occidentala. Seful Directiei Propaganda si Cultura era ultra-dogmaticul Leonte Rautu, demnitarul cu stagiu moscovit in care Dej avea deplina incredere ca va sti sa se opuna oricariei contaminari cu “decadentismul” vestic. Impreuna cu Cristian Vasile am scris cartea “Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului”.
Lucrau ca instructori sub indrumarea lui Rautu, intre altii, Ion Ianosi, Andrei Strihan, Alexandru Oprea, Gh. Achitei, Gh. Stroia. “Expertul” pe teme legate de romanul occidental era Ion Ianosi. Si-a scris lucrarea de doctorat, impregnata de un tezism refractar experimentelor estetice etichetate si condamnate in bloc drept “formalism”, publicata in 1963, pe tema romanului monumental in secolul XX. Proust, Kafka, Joyce, Gide, Huxley, continuau sa fie vazuti in culori sumbre.
Deschiderea spre Vest nu trebuia sa duca la slabirea vigilentei ideologice, obsesia eterna a cerberilor de la Sectie. Malraux fusese o voce influenta a antifascismului de inspiratie sovietica in anii 30, autorul “Conditiei umane” si al “Sperantei”, dar se raliase gaullismului in anii postbelici, ba chiar tinuse discursuri anticomuniste care il iritasera teribil pe Maurice Thorez. Silone facuse parte din generatia fondatorilor PC Italian, fusese prieten cu Gramsci si Togliatti, dar rupsese cu stalinismul si, lucrul poate cel mai neiertabil, contribuise cu un eseu la volumul “The God that Failed” (tradus in romaneste la Humanitas cu tiitlul “Zeul care a dat gres”). Hamsun era cazul cel mai grav, colaborase cu nazistii norvegieni. Cum noteaza Cristian Vasile, era un mixaj aberant, asemanator cu “loturile” construite de Securitate in procesele impotriva opozantilor regimului. Lucrurile aveau sa se schimbe, nu decisiv, dar semnificativ, dupa 1965, indeosebi intre 1968 si 1971.(VT)
“V-aţi gândit ce i-ar putea apropia oare pe cei trei? Sigur, sunt cu toţii în primul rând scriitori, mai mult sau mai puţin implicaţi în politică. Stilul narativ? Nu prea. Numele lor au ajuns să fie asociate într-un context care cred că merită evocat şi comentat.
La momentul 1964-1965 puterea politică de la Bucureşti părea să accepte că literatura occidentală nu mai poate fi privită în maniera maniheistă a anilor 1950, iar politica de traduceri (ca şi practica editorială a unei reviste precum Secolul XX) lăsa impresia că cenzura acceptă şi alţi prozatori în afara celor progresişti sau procomunişti. Este totuşi o perioadă de căutări; renunţarea la realismul socialist se produce cu greutate. Denunţarea tendinţelor moderniste este încă la ordinea zilei. O dovedeşte un document din 4 aprilie 1964 al Secţiei de Ştiinţă şi Artă a CC al PMR – Secţie la care a lucrat şi Ion Ianoşi – asupra Plenarei lărgite a comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor. Plenara în cauză (desfăşurată între 26-28 martie 1964) fusese consacrată dezbaterii problemelor literaturii contemporane din ţările occidentale.
Nu ştim cine este autorul informării – dacă e vorba de un scriitor sau de un instructor al Secţiei (sau este o operă colectivă ce a îmbinat perspectiva celor doi), dar cert este că relatarea încă vădeşte urme ale mentalităţii de război rece, fiind dominată de ideea existenţei celor două lagăre (capitalist şi socialist). „Literatura occidentală contemporană – se precizează în informare – reprezintă un tablou extrem de complex şi contradictoriu atât din punct de vedere al orientării ideologice, cât şi al diversităţii modalităţilor artistice. (…) Influenţa profundă pe care socialismul o exercită în întreaga lume se face simţită şi în cazul intelectualilor, care oscilează între cei doi poli ai gândirii sociale contemporane. Asupra lor, ca şi asupra unor curente sau tendinţe întregi structurate pe aceeaşi atitudine «intermediară», acţionează forţe orientate în direcţii opuse, ceea ce face mai acută ca oricând problema opţiunii pentru o poziţie sau alta. Sunt cunoscute cazurile de decădere treptată a unor scriitori care au pactizat cu forţele de extremă dreaptă (André Malraux, Ignazio Silone sau Knut Hamsun), după cum este evidentă maturizarea altora în funcţie de evoluţia lor progresivă spre stânga (Romain Rolland, Heinrich şi Thomas Mann, [Martin] Andersen-Nexø)“.
