Vara anului 2012 a fost, dincolo de tumultul ei fără precedent, ocazia pentru România şi cetăţenii ei de a înţelege faptul că procesul de democratizare şi europenizare nu este ireversibil. Perspectiva recăderii în autoritarismul demagogic a încetat să fie o ipoteză intelectuală. Ea a devenit, în iulie 2012, o realitate imposibil de ignorat. În faţa unei majorităţi parlamentare motivate de resentiment şi ambiţie ilimitată de putere, eşafodajul domniei legii este fragil. Suveranitatea camerelor,suprapusă peste delirul mediatic al unei prese controlate de agenţii politici, poate genera condiţiile eliminării statului de drept. De la justiţia independentă la instituţiile de control constituţional, garanţiile libertăţii au fost sub asaltul USL. Lecţia acestei veri 2012 nu poate fi uitată decât cu riscul de a privi degradarea democraţiei constituţionale ca pe un fapt oarecare, acceptabil fără dificultate.
Şi poate că amprenta autentica a USL se poate vedea în maniera în care asaltul împotriva domniei legii a fost continuat şi rafinat în ipostaza revizuirii constituţiei. Recurgând la umbrela tactică a Forumului constituţional, amendarea legii fundamentale a fost redusă la o operaţiune politică destinată să codifice, o dată pentru totdeauna, viziunea celor care, în iulie 2012, se coalizau spre a lichida constituţionalismul românesc. Proiectul ivit din deliberările Comisiei girate de Preşedintele Senatului propune o republică oligarhică din care dispar piedicile instituţionale în calea omnipotenţei parlamentare. Extinderea imunităţii se îmbină, dialectic, cu limitarea până la dispariţie a posibilităţii de convocare a referendumurilor. Cât despre justiţia independentă, ea este incompatibilă cu exigenţele unui asemenea stat- iresponsabilitatea juridică a reprezentanţilor este ţinta asumată în economia revizuirii.
