Guvernarea islamistă a Frăţiei Musulmane, în Egipt, începuse să se erodeze, în principal datorită nepriceperii, abuzurilor, amatorismului şi lipsei de performanţe economice ale puterii investite după alegerile din iunie 2012. Scriam, pe 6 februarie a.c., chiar pe această platformă, articolul: Egipt, Tahrir Square: „Primăvara eternă”. Spre o tranziţie de douăzeci de ani? în care spuneam că drumul spre democraţie în cea mai populată ţară arabă a lumii va fi lung şi dificil dar trebuie parcurs cu răbdare, tenacitate şi înţelepciune. Nu bănuiam atunci că armata va pune capăt atât de repede şi de neinspirat drumului abia început.
Egiptenii (care nu sunt chiar cei mai deficitari la nivel global în planul culturii politice şi sociale, Cairo fiind cândva „capitala lumii arabe”) începuseră să realizeze că viziunea „Islamului politic” nu aduce bunăstare (aşa cum nu aduce nicio guvernare religioasă), respectiv că preşedintele Morsi şi inepta sa echipă rezultată din versete şi frustrări nu are, de fapt, soluţii pentru a scoate din criza economică severă o ţară cu peste 83 de milioane de locuitori şi cu o importanţă fundamentală pentru mersul lucrurilor în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu şi Nordului Africii. Opoziţia putea fi încurajată să se dezvolte politic, dar nu aşa.
E drept, poate că cei care se distanţaseră de Morsi nu erau încă majoritari (erau, se pare, cam o treime din alegători) dar tendinţa politică în ţară era totuşi clară, se declanşase un proces de contestare a conducerii statului care, la urma urmei, era parte a jocului democratic. Din fericire, nu fuseseră ciocniri directe între susţinătorii şi adversarii lui Morsi, nu era război civil în Egipt, nu erau victime iar ambele opţiuni se puteau face auzite în stradă, ca la începuturile dificile ale oricărei democraţii. Armata nu avea ce să caute acum, în această fază a disputei politice între facţiunile rivale, chiar dacă prin măsurile luate în ultimul an guvernul de la Cairo prejudiciase interesele, privilegiile şi puterea tradiţională a corpului ofiţerilor superiori (cam ce a făcut Erdogan în Turcia acum câţiva ani, cu încuviinţarea Uniunii Europene), tocmai pentru a nu lăsa să se înţeleagă că este o intervenţie pentru apărarea propriului interes.
Puterea aleasă anul trecut începuse aşadar să piardă sprijinul populaţiei, pe baza lipsei de rezultate, aşa cum se întâmplă în orice sistem democratic, vechi sau nou. Apăruse implicit oportunitatea pregătirii unei alternative politice credibile, bazată pe argumente. Timpul lucra deja în favoarea firavei democraţii din Egipt. Poate nu acum, poate nu la anul, dar schimbarea s-ar fi produs oricum, prin vot liber. Asta trebuia să apere armata, dacă ceva era într-adevăr de apărat cu forţa tancurilor (deşi mă îndoiesc că altfel nu s-ar fi putut): pluralismul, domnia legii, dreptul de a vota liber şi de a concura politic cu şanse egale. Era nevoie de încă puţină răbdare şi probabil că inclusiv o parte din votanţii din 2012 ai Frăţiei Musulmane ar fi început să-şi pună întrebări cu privire la capacitatea politică a administraţiei Morsi de a aduce satisfacţie economico-socială în ţară. Mică, dar exista o şansă pentru ca egiptenii să înceapă să creadă că votul lor contează iar democraţia să aibă un viitor în regiune.
Intervenţia Armatei, „demiterea” (?!) în direct la televiziune a preşedintelui ales, de către un general oarecare pe care nimeni din Egipt nu l-a votat vreodată pentru un rol politic în stat, şi mai ales desfiinţarea prin ordin militar a unei Constituţii adoptate prin referendum (da, criticabilă în multe privinţe dar legitimă) şi recunoscută de comunitatea internaţională a întrerupt brutal acest curs firesc al lucrurilor. Urmăresc atent reacţiile evazive ale cancelariilor occidentale (cel puţin cele din primele 48 de ore după puciul militar), înţeleg raţiunea de moment din spatele acestei vinovate tăceri, dar nu-mi vine totuşi să cred că o asemenea greşeală strategică se comite în aceste ore şi zile. În locul unei condamnări clare şi ferme, care ar da în perspectivă o şansă democraţiei egiptene şi care ar apropia populaţia Egiptului de puterile euro-atlantice, apar mici sfaturi ezitante pentru generalii uzurpatori. Un fel de „în fine, aţi făcut-o lată acum, dar aveţi grijă pe viitor, să nu se mai întâmple!” O lovitură de stat militară este o lovitură de stat şi nimic altceva şi rămâne un act profund ilegitim, chiar dacă multora nu le plăcea orientarea politică a guvernării. Pe Mubarak l-au presat din interior şi din exterior până a demisionat, dar nu a fost suspendat formal de militari.
Occidentul riscă să îşi trădeze flagrant propriile valori şi principii de „manual”, care l-au transformat de-a lungul timpului într-un model grandios de organizare politică, economică şi de superioritate morală, prin trădarea şi abandonarea începutului de democraţie din Egipt, cu toate imperfecţiunile aferente, şi a milioanelor de egipteni care începuseră să creadă în ea. Trăim un moment cheie, în care Occidentul poate pierde definitiv relaţia cu Orientul Mijlociu profund (atât cât mai era), renunţând practic la influenţa relativă pe care o mai putea exercita în regiune prin coerenţa discursului promotor al democraţiei şi statului de drept, şi abdicând de la propriile sale principii şi argumente din trecut.
O eventuală lovitură de stat militară acceptată tacit sau criticată cu jumătate de gură se va întoarce ca un bumerang împotriva celor care jubilează acum şi a şanselor de modernizare şi democratizare ale întregii regiuni. Sunt create toate condiţiile pentru ca Frăţia Musulmană să-şi întărească masiv suportul popular în Egipt, respectiv ca islamismul politic şi anti-occidentalismul să înflorească în Orientul Mijlociu, în ceea ce ar putea fi neaşteptata şi nedorita extensie a „primăverii arabe” din 2011. Motivul? Nimic mai facil de transmis populaţiei: aţi văzut că votul vostru nu contează? Aţi văzut ipocrizia discursului occidental, aţi văzut că democraţia propusă nu este un model de încredere şi că interpretarea faptelor depinde de favorizarea sau defavorizarea interesată a unei anumite tabere politice? Vedeţi dubla măsură?, asta vor transmite, din arestul militar, liderii Frăţiei Musulmane, transformaţi stupid din mediocri în martiri.
Dacă va veni la putere plimbat pe aceşti cai „cu epoleţi” care-i calcă în picioare pe contracandidaţii săi şi îi deschid o aparentă cale liberă spre preşedinţie, lui Mohamed El Baradei nu-i va fi deloc uşor la conducerea Egiptului. Gestul brutal al armatei îl condamnă deja la insucces politic şi oprobriu, într-o iresponsabilă manevră de compromitere a actului politic democratic din această ţară greu încercată.
