Carnea tocată în formă de cârnat-mic nu are cum să fie element de patrimoniu imaterial gastronomic. O politică, dar pe termen lung privind produsele alimentare autohtone și gastronomice tradiționale, ar avea sens dacă acestora le-am da măcare identitate. Atribuirea originii locale, regionale, naționale produselor alimentare românești de calitate ar fi un bun obiectiv strategic.
Din anul 2010, gastronomia franceză a fost înscrisă conform unor proceduri instituționale ale UNESCO, în Lista patrimoniului cultural al umanității[1]. Comisia de specialitate UNESCO care a decis acest lucru s-a bazat pe faptul că, printre altele, „Gastronomia franceză joacă un rol social activ în comunitate și este transmisă din generație în generație, ca parte a identității sale și înscrierea în listă poate contribui la o mai mare vizibilitate a patrimoniului cultural imaterial ca un catalizator pentru respectul reciproc și dialog intercultural.”
Potențialul pieței de produse alimentare de origine geografică este imens la nivelul Uniunii Europene. Valoarea comerțului intra-comunitar de astfel de produse a crescut în perioada 2005-2010, conform unei cercetări[2] angajate de Comisia Europeană, de la un total de 48 de miliarde euro la peste 54 de miliarde de euro. Din acest volum, 29% a revenit produselor agro-alimentare, iar 55% vinurilor.
Încă din anii 60 și 70, au fost definite, în contextul organizațiilor comune de piață, standardele de marketing pentru mai multe produse agricol perecum carnea de vită și vițel, ouă, lapte proaspăt, legume și fructe proaspete și procesate, miere, hamei, lapte și produse din lapte, ulei de măsline, carne de porc, pui, carne de oaie, zahăr, vin, cacao și produse din ciocolată, extrase din cafea și din cicoare, sucuri de fructe, gemuri, dulcețuri și marmelade, și altele. Din 1985 până în prezent au fost parcurse mai multe etape de proces, marcate de evoluții tot mai importante în ce privește standardele de marketing privind produsele alimentare de calitate.
Din ianuarie 2013 Uniunea Europeană vine în întâmpinarea producătorilor și a consumatorilor cu reguli îmbunătățite prin care i se poate recunoaște unui produs agro-alimentar atributul de Specialitate Tradițională Garantată (STG), Indicație Geografică Protejată (IGP), Denumire de Origine Protejată (DOP). Acestor atribute le-a fost adăugată indicația „Produs montan”, pentru prima oară în cadrul acestei reglementări. În următorul ciclu politic Uniunea Europeană va recunoaște și atributul „Produs în ferma mea”. Aceste atribute sunt afișate pe etichetele produselor ca logo-uri suplimentare și pot fi elemente de campanii de marketing și promovare.
STG, IGP și DOP pot fi doar produsele alimentare de calitate care au parcurs un proces de verificare și inspecție. Cultural ele dovedesc moștenirea și tradiția gastronomică a unei națiuni. Un produs poate primi atributul STG dacă are un caracter tradițional prin compoziție sau metode de producție, în acest caz trebuind să fie dovedită vechimea producției de peste 30 de ani. Pentru atributul IGP este necesar ca produsul agro-alimentar să fie strâns legat de o zonă geografică, astfel încât una din etapele de producție să fi fi fost realizată în acea zonă (producție sau procesare sau preparare). Iar pentru ca un produs agro-alimentar să primească atributul DOP, este necesar ca toate etapele de producție să fi avut loc în aceeași zonă geografică.
Una din aplicațiile importante ale Politicii Agricole Comune, politica europeană pentru produse agro-alimentare de calitate a fost reformată recent, la 2 ani de la lansarea reformei calității de către comisarul Dacian Cioloș, prin intrarea în vigoare a Regulamentului (UE) Nr. 1151/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 noiembrie 2012 privind sistemele din domeniul calității produselor agricole și alimentare[3]. Politica europeană de calitate acoperă și prin alte reglementări, produsele certificate ecologic (sau agricultură organică), băuturile aromatizate, precum și vinurile și băuturile spirtoase.
Produsele alimentare și gastronomia tradiționale sunt singura modalitate de a da valoare produselor de fermă, în afara producției alimentare de tip industrial, cea care produce alimente pe scară largă. Ca stat membru al Uniunii Europene, România are posibilitatea să fructifice prevederile Regulamentului 1151/2012 pentru că are un patrimoniu gastronomic încă necatalogat.
Produsele alimentare și gastronomice naționale trebuie privite pe termen lung ca elemente ale identității culturale românești. Importanța acestor produse este dată de faptul că fac parte din patrimoniul cultural imaterial al României, fiind protejate prin Legea privind protejarea patrimoniului cultural imaterial nr. 26/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 168 din 5 martie 2008. În Capitolul II al legii, „Expresiile culturale tradiționale”, la art. 6, indice (3) se specifică: „Expresiile culturale tradiționale pot fi exprimate şi sub forma unor rețete sau instrucțiuni de preparare ori pregătire a unor alimente, respectiv a unor substanțe chimice, ori materiale de construcție, textile ori altele asemenea.”
Sub responsabilitatea Ministerul Culturii funcționează Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, care urmărește și situația alimentației tradiționale din România, sub aspect etnologic, prin instrumente etnografice. Mai multe cercetări printre care aceea a Asociației „Ivan Patzaichin-Mila 23” („La masă cu oamenii Deltei”[4], 2012) a arătat că se exercită o presiune semnificativă asupra gastronomiei în Delta Dunării până acolo încât meniurile devin urbane oferind pulpe de pui la ceaun, în dauna moștenirii gastronomice locale. În ultimii anii mai multe serii de filme de televiziune de tip documentar, formate de tipul piețelor volante, publicați, ziare, arată creșterea tot mai importantă a interesului publicului pentru produse tradiționale, produse locale, forme de lanț alimentar scurt.
O cultura gastronomică națională este în competiție cu celelalte state europene care au făcut din aceasta unul dintre pilonii lor de competitivitate. Teoreticieni din domeniul geopoliticii susțin că statele contemporane își construiesc puterea pe alte fundamente decât cele înarmarea, și anume pe cultură. Este așa-numita „soft power”, un tip de putere culturală care este la îndemâna statelor precum România. De aceea gastronomia tradițională poate fi privită ca un element strategic, parte a unui profil cultural național, care este susținut de capitalul natural al țării. Ca un exemplu special, Delta Dunării poate reține biodiversitatea dar nu poate fi completă ca rezervație fără gastronomie tradițională. Economia locală bazată pe capitalul natural nu are sens fără patrimoniu imaterial.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
