La peste două decenii de democraţie românească (imperfectă, ezitantă, cu un debut extrem de frustrant pentru prietenii societăţii deschise), cred că este deopotrivă utilă şi legitimă o comparaţie între cei trei preşedinţi din perioada 1990‒2012. Îi cunosc relativ bine şi mi se pare că pot propune aici un început de discuţie onestă, lipsită de partizanat, de idiosincrazii şi de emoţii. Nu-mi ascund afinităţile, dar încerc să le explic raţional, cu argumente factuale.
Atunci cînd Cristian Pătrăşconiu mi-a propus acest interviu-dialog, am acceptat fără ezitare, deşi eram prins până peste cap în numeroase alte proiecte şi angajamente. Am făcut-o din cel puţin două raţiuni: în primul rând, pentru că îl socot pe Cristian unul dintre cei mai inteligenți şi talentaţi intervievatori români. Am lucrat cu el, ne-am întâlnit în situaţii formale şi informale, emitem pe lungimi de undă convergente. Apoi, pentru că, din motive despre care vorbesc în carte, am avut ocazia să mă intersectez, direct sau indirect, cu toţi cei trei preşedinţi ai României de după 1989 (ba chiar şi cu Nicolae Văcăroiu, preşedintele interimar din 2007). Am scris pe larg despre stăpânii României comuniste. De altfel, pe lângă cei trei președinți aleși democratic, apare în carte și cel care i-a precedat, cel responsabil de „instituirea sceptrului prezidențial“, cum a spus Salvador Dali, Nicolae Ceaușescu.
Am explorat atent, vreme de decenii, biografiile celor doi lideri ai Romaniei comuniste. Am publicat studii si carti despre comunismul dinastic si despre “fantoma lui Dej”. Am discutat pe larg cu Ion Iliescu despre aceste personalitati in cartea de dialoguri aparuta in 2004. Ion Iliescu este el insusi copilul (ori, altfel spus, “produsul”) a ceea ce putem numi cultura politica a comunismului romanesc, cu fixatile, nevrozele, anxietatile, complexele si ambitiile stiute. Cred ca sunt in masura sa compar tipurile de conducere in regimul totalitar cu cele din Romania post-comunista, sa notez discontinuitatile, dar si unele nelinistitoare continuitati la nivelul formelor mentale.
Ca politolog, sunt interesat de avatarurile regimurilor democratice şi non-democratice, mă interesează, în cazul primelor, relaţia dintre prezidenţialism, semi-prezidenţialism şi parlamentarism. Vreau să înţeleg, iar întrebările lui Cristian Pătrăşconiu sunt invitaţii excelente în această direcţie, cum se întâlnesc, în comportamentele celor trei elementele psihologice, bagajul biografic şi opţiunile ideologice. Cât din acţiunile lor este efectul pragmatismului şi cât provine din ataşamentul pentru anumite valori?
În unele momente, mai ales în 2012, relaţiile dintre aceşti trei oameni de stat au fost extrem de încordate. S-au spus lucruri dure, s-a turnat gaz peste foc. Să sugerezi, precum Ion Iliescu, serviciile psihologilor în raport cu un şef de stat care trage un semnal de alarmă privitor la degradarea statului de drept este cel puţin stingheritor. Ar merita scris un studiu despre felul cum înţeleg foştii şefi de stat din România postdecembristă să mistifice realităţile zilei de azi. Acolo unde orice om cu bun-simţ detectează sugrumarea justiţiei independente, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au identificat, în consens cu duumvirii din fruntea USL şi cu Dan Voiculescu, lupta împotriva “tiraniei băsesciene”. Era nevoie ca doi foşti preşedinţi să intre în campanie deschisă pentru înlăturarea celui de-al treilea?
Ion Iliescu ar trebui să ştie că statul de drept din România nu s-a consolidat datorită PSD, ci în pofida mafiei pe care a păstorit-o în aceste peste două decenii. Că oamenii săi au contribuit la deteriorarea fulgerătoare a ceea ce s-a clădit începând, practic, din 1997. În cazul lui Iliescu, este vorba de consecvenţă întru respingerea pluralismului veritabil. În cel al lui Emil Constantinescu, lucrurile ţin, din cât pot înţelege eu, de un orgoliu hipertrofiat şi de sentimentul că intelectualii din România (mai precis cei pe care îi tot acuza că au „suflete de sclavi”) nu i-au recunoscut meritele.
În ce mă priveşte, nu minimalizez reformele din domeniul justiţiei şi izbânzile din politica externă (au jucat roluri importante în aceste direcții domnii Valeriu Stoica şi Andrei Pleșu). Întâmplător, sunt printre aceia care îi acordă domnului Constantinescu un mare credit pentru curajul demonstrat în politica externă pe vremea când Iliescu şi PDSR-ul îl glorificau pe Slobodan Miloşevici şi condamnau acţiunile NATO. Am spus-o într-un mesaj citit la lansarea tetralogiei profesorului Constantinescu la Ateneul Român şi publicat în revista 22, deci după încheierea mandatului său: E bine să nu uităm pădurea din cauza copacilor. Prima mare breşă, de fapt una decisivă, în sistemul iliescian a fost victoria CDR. Atunci a avut loc alternanţa, criteriu esenţial pentru judecarea realităţii şi calităţii democraţiei. Au urmat însă numeroase eşecuri datorate pe de o parte rezistenţei îndârjite a structurilor securist-nomenclaturiste, dar şi, pe de altă parte, lipsei de voinţă politică a echipei Constantinescu, fragmentării forţelor antitotalitare.
Miza jocului politic actual din România este limpede: viitorul statului de drept. Cine crede că este vorba de spuse fără noimă, de focuri de artificii electorale, se înşală amarnic. Pentru a fi europeană, România are nevoie de justiţie independentă. Este ceea ce înţelege Traian Băsescu, şi aşa îmi explic strategia sa de după referendumul din nevrozanta vara a anului 2012.
Ştiu că sunt destui exasperaţi de preţul coabitării dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta. Am prieteni apropiaţi care privesc poziţia lui Traian Băsescu drept una fatalmente perdantă şi îl acuză de abdicare de la principiile pe care le-a apărat până acum în pofida tuturor intemperiilor şi mizeriilor. N-am mai fost în ţară din iulie 2012, nu am purtat nici o discuţie cu Traian Băsescu pe acest subiect. Dar aş spune că în condiţiile date de loc şi de timp, cu o dreaptă fragmentată şi autodevorată de pasiuni extrem de personalizate, Traian Băsescu nu are altă soluţie decât coabitarea dacă vrea să lupte în continuare pentru acele principii în care crede. Atât cât îl cunosc eu, şi cred că îl cunosc bine, nu va ceda.
Este momentul unei regândiri lucide a ce s-a construit în aceşti ani, a ce s-a distrus în 2012 şi mai ales a ce trebuie întreprins în continuare. Sper că această carte poate servi acestui scop, întărirea statului de drept, care ar trebui să inspire acele forţe politice cărora nu le este indiferentă credibilitatea şi onoarea democraţiei din România.
Calde mulţumiri Lidiei Bodea şi lui Gabriel Liiceanu pentru sprijinul dat apariţiei acestui volum. Ca şi Cristian Pătrăşconiu, sunt convins că Oana Bârna este redactorul de carte ideal: perspicace, entuziast, franc şi exigent. Îi mulţumim din inimă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
