Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Furtunile ideologice si opiul intelectualilor

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Joi, 23 mai 2013, 8:43 Actualitate | Opinii


Vladimir Tismaneanu
Foto: AGERPRES

Scriind despre eroarea de optiune al lui Heidegger din anii 30, deci despre momentul de cecitate in care acesta a vorbit despre „grandoarea istorica a nazismului”, Hannah Arendt observa ca filosoful german a fost prins in furtunile ideologice ale veacului douazeci. Nu gresea citusi de putin. Asemeni unui Lukacs, fascinat de dialectica marxista, Heidegger a imbratisat, pentru scurta vreme, un radicalism politic de dreapta ce s-a dovedit catastrofal. A contat in mare masura faptul ca multi intelectuali (de la Malraux si Sartre la Noica si Cioran) detestau liberalismul si valorile burgheze in general, blamate pentru ceea ce aparea drept mediocritate si filistinism. Revolutiile totalitare erau explozii apocaliptice inradacinate in mit, resentiment si disperare istorica.

In „Cum am devenit huligan”, acel mic tratat de luciditate pe care Mihail Sebastian l-a publicat in anii 30, dupa scandalul provocat de prefata lui Nae Ionescu la romanul „De doua mii de ani”, era detectat faptul ca intre comunism si fascism existau afinitati esentiale legate de ostilitatea ambelor ideologii in raport cu drepturile omului si cetateanului. In eseul sau din volumul Zeul care a dat gres, Arthur Koestler a demontat definitiv rationalizarile care au facut posibila auto-emascularea constiintei critice. Marele sociolog Raymond Aron a definit drogul ideologic totalitar drept opiul intelectualilor.

Convinsi ca se situeaza de partea victorioasa a marilor confruntari istorice, multi intelectuali au fost prinsi in mrejele ideologiilor radicale. Mai intii revolutia bolsevica, apoi alte rupturi categorice in ordinea stabilita, au dus la adeziuni fanatice si pasiuni incandescente. A existat ceva cu totul nou in secolul douazeci: e vorba de combinatia dintre cultul stiintei, mesianism politic, utopism si voluntarism ideologic nemasurat. Logodna intre elite si gloata, examinata de Hannah Arendt in „Originile totalitarismului”, a asigurat formatiunilor revolutionare de dreapta si de stinga reazimul spiritual de care aveau atita nevoie, in pofida profesiunilor de credinta anti-intelectualiste ale doctrinarilor lor (de la Lenin la Goebbels). Era vremea in care, spre a relua o formula a lui Belu Zilber din cartea sa Monarhia de drept dialectic, „se cadea la Partid” (sau la Miscare). Dinu Pillat a surprins mecanismele fanatizarii ca sustrat si substanta a “revolutiei arhanghelice” (Eugen Weber) in romanul sau Asteptand ceasul de apoi. A fost vremea marilor si funestelor betii ideologice.

Secolul douazeci a fost unul in care propaganda a devenit omniprezenta si, in state precum URSS, Germania nazista, ori China maoista, de-a dreptul omnipotenta. In Romania, stalinismul a fost practicat intr-adevar „pentru eternitate”. Partidul de tip nou, inarmat, cum se spunea, cu o ideologie cu pretentii de infailibilitate, a fost principalul agent al disolutiei vechii societati si al constructiei unui univers total inregimentat. Nu gresea, cred, Eric Hobsbawm (el insusi un marxist devotat pana la sfaristul vietii) cind vorbea despre un secol al extremelor inceput in 1914 si incheiat prin prabusirea blocului sovietic in perioada 1989-1991. Primul razboi mondial punea capat un ciclu istoric al “certitudinilor burgheze”. Nu mai era loc pentru civilitate si decenta. Violenta era celebrata drept virtute suprema, iar idealurile umanitare erau denigrate drept tot atitea mituri sentimentale. In ale sale memorii, Stefan Zweig a surprins declinul „lumii de ieri”, notind inspaimintat ascensiunea noilor tribalisme ideologizate.

Lenin, fondatorul partidului bolsevic, maniac al puritatii ideologice, iacobin ca structura mentala si dictator prin temperament, a fost personalitatea ale carei actiuni si viziuni au jucat un rol decisiv in configurarea noilor stiluri politice ale secolului. Pentru Lenin, iar mai tirziu pentru filosoful politic Cal Schmitt, doctrinarul constitutional al celui de-a Treilae Reich, lumea era impartita in prieteni si dusmani. Politicul se reducea la formula anihilarii mutuale a unor rivali ireconciliabili: „Care pe care”. Prin Lenin, ideologia, partidul unic conceput ca elita charismatica, propaganda de masa si cultul organizatiei revolutionare au devenit teme esentiale ale politicii moderne.

Mensevicii si liberalii, nepregatiti pentru un asemenea atac, au fost rapid invinsi. Marea si nefasta inovatie leninista a fost partidul monolitic bazat pe o ideologie cu ambitii transformatoare absolute. “Fara ideologie revolutionara nu exista miscare revolutionara” afirma Lenin, postulind astfel suprematia dogmei. Salvarea este fagaduita aici si acum. Celebrarea Revolutiei si a Istoriei sint pentru Lenin si discipolii sai teme sacrosancte. In numele utopiei revolutionare a societatii fara clase sint acceptate si chiar promovate metode teroriste de lichidare a oricarei opozitii (politice sau spirituale).


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















700 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by