Am citit sau ascultat de curând o analiză interesantă (nu mai îmi amintesc unde și când, îmi cer scuze autorului), în care erau comparați eroii din filmele anilor ’70-’80 (perioadă în care a copilărit și subsemnatul) cu cei ai copiilor din zilele noastre.
Să luăm așadar personajul din Karate Kid pe care cu siguranță că l-ați văzut, cel mai probabil în traducerea liberă a Irinei Margareta Nistor! Vorbim de Daniel Larussso, un puști pirpiriu și firav care îi supără pe ”răii cartierului” și primește o corecție fizică memorabilă. Omul nostru merge la maestrul Miyagi, care îl supune unui proces de antrenament lung, dureros și uneori umilitor (Vă mai aduceți aminte când l-a pus să spele podeaua sălii de sport cu mișcarea ”cerc spre stanga, cerc spre dreapta”? J). Rezultatul: Daniel îl învinge în finala campionatului de arte marțiale pe șeful bandei de golani în ciuda faptului că acesta face apel la practici murdare. Erau vremurile când copiilor li se inocula ideea că orice reușită în viață se bazează pe muncă și sacrificii, nu vine niciodată peste noapte.
Sărim peste câteva decenii și îl descoperim pe ecrane pe Captain America: același gen de tocilar, poate chiar mai debil fizic decât cel interpretat de Ralph Macchio, cu aceleași probleme. Doar că în cazul personajului din mileniul 3 problema se rezolvă mult mai repede, fără transpirație sau febră musculară: într-un proces medical de doar câteva minute, eroul nostru capătă un fizic și niște calități cu adevărat extraordinare! Să ne mai mire faptul că puștii de azi vor totul repede, fără bătaie de cap și fără nici un fel de efort?
Bun, dar ce are asta de-a face cu fiscalitatea mă veți întreba? Păi are, pentru că sistemul fiscal din România s-a născut după ’89 și se comportă asemenea copiilor din generația Google: nu are nici un pic de răbdare și încearcă să rezolve problemele cât mai rapid cu putință. Și asta nu de ieri de azi, ci chiar de la începuturile sălbatice ale anilor ’90. Am văzut încercarea de rezolvare a evaziunii fiscale prin taxarea scaunelor din cârciumă sau mai recent prin re-înregistrarea majorității contribuabililor în scop de TVA, am plătit impozitul minim și (culmea!) ne-a durut mai tare nebunia generată de eliminarea lui, experimentăm TVA-ul la încasare dar reușim să sugrumăm firmele mici, am avut scutire la plata impozitului pe profitul reinvestit pe care n-a îndrăznit nimeni să o aplice! Avem o lege de impozitare a averilor ilicite total inaplicabilă și înlesniri la plata obligațiilor fiscale de care beneficiază doar cine trebuie… Și lista stângăciilor ar putea continua, cred că ar fi un exercițiu interesant să încercăm într-o zi un inventar.
În plus, am avut în toți acești ani o sumedenie de alte idei care, slavă Domnului, au rămas doar niște declarații de presă, cum ar fi impozitul pe mijloacele fixe sau taxarea piscinelor!
Mai nou, ne trec pe la urechi zvonuri despre impozitul forfetar, supraimpozitarea bugetarilor sau reducerea TVA la pâine, măsuri în urma cărora urmează să curgă pe Dâmbovița lapte și miere. În opinia mea, sunt același gen de iluzii care se vor spulbera ușor. Primele trei măsuri care trebuie luate ar fi reforma administrației fiscale (am scris despre asta aici și aici), consolidarea cotei unice de impozitare (detalii aici) și încurajarea muncii prin reducerea fiscalității salariilor (am explicat cum aici).
