Astept ca formatiunile opozitiei de dreapta din Romania sa fie mai active in directia confruntarii cu trecutul totalitar. Am impresia ca exista un fel de reticenta in a asuma atat de necesara responsabilitate a unei memorii vii, autentica, netrucata. Nu Victor Ponta si Crin Antonescu, discipolii si partizanii eternului bolsevic Ion Iliescu, detin legitimitatea in aceasta privinta, ci exponentii dreptei democratice romanesti. Discutia privind necontenita explorare a comunismului ca experiment criminal, cu efecte catastrofice in toata planurile vietii umane, este de o imensa importanta. Abandonarea ei ar fi o imensa eroare. Constiinta civica este neconceput in absenta unei cunoasteri cinstite a naturii si consecintelor totalitarismului. Este lectia germana a a confruntarii permanente cu memoria celor doua dictaturi, cu istoria necontrafacuta a statului de nedrept(Unrechtsstaat). O lectie pe care ar fi bine sa o emuleze cei care doresc sa consolideze statul de drept in Romania.
Exorcizarea demonilor trecutului nu este posibila cita vreme pretindem ca nu stim destul despre natura sistemului prabusit (partial, ma grabesc sa o spun) in decembrie 1989. Este asadar nevoie de ceea ce un istoric numea purificare prin cunoastere. In 2005, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a cerut statelor care au suferit sub comunism sa condamne fara vreo ambiguitate ororile legate de ceea ce s-a numit „utopia la putere”. Acesta a fost sensul a ceea ce altminteri poate parea o imensa absurditate, o dementiala aventura politica: intemeierea unui organism politic social perfect controlat, in care individul nu este altceva decit, vorba lui Arthur Koestler, o „fictiune gramaticala”. La 18 decembrie 2006, Romania a condamnat, prin glasul presedintelui tarii, Traian Basescu, Experimentul Pitrestidictatura comunista drept ilegitima si criminala pe intreg parcursul existentei sale. In acel moment, s0a produs o alianta intre ceea ce un cunoscut politolog, Jan Kubik, numeste simbolurile puterii si puterea simbolurilor.
Este interesant si cit se poate de graitor faptul ca formatiuni politice care nu se jeneaza sa se intituleze partide comuniste (in Rusia, Grecia, Franta, Republica Ceha) s-au napustit cu furie impotriva acestei rezolutii. Mai tarziu, au atacat Declaratia de la Praga din 2008 initiata de Vaclav Havel, Joachim Gauck si Vytautas Landsbergis. Lipsa de rusine a comunistilor de ieri si de azi nu mai trebuie dovedita. Mikis Theodorakis, faimosul compozitor grec cunoscut pentru furibundul sau antimericanism si mai recent antisemitism, este doar unul dintre acesti stingisti ulcerati de dorinta de a spune lucrurilor pe nume. S-a format un front comun impotriva adevarului istoric. Este vorba de o polarizare intelectuala si morala care nu poate fi depasita decat prin apelul necontenit, neintrerupt si perseverent la adevar. Reamintesc aici una din principalele solicitari in Declaratia de la Praga: “Ajungerea la o înţelegere pan-europeană conform căreia atât regimurile totalitare naziste cât şi cele comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare sistematică a formelor extreme de teroare, suprimând toate libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca parte componentă a propriilor ideologii, exterminând şi deportând naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi, drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care au lovit secolul XX”.
http://declaratiadelapraga.ro/
La ora actuala, paleo si neo-comunistii, intepeniti in nefastele dogme bolsevice, sint campionii antiamericanismului, demonizeaza globalizarea si ataca pe toate caile structurile NATO si UE. Acelasi lucru poate fi spus despre PC al Federatiei Ruse, condus de Ghenadi Ziuganov. Este vorba de o formatiune intemeiata pe nostalgie pentru autoritarismul despotic al stalinismului. A fost de fapt vorba de o imensa mascarada, de o inselatorie globala, de distrugerea sistematica a milioane de vieti omenesti pentru cladirea a ceea ce s-a probat a fi un colosal esec social si economic.
Costurile umane ale utopiei impuse de comunisti sint inspaimintatoare. Biografia lui Mao de Jung Chan si Jon Halliday, aparuta in 2004, incepe cu urmatoarele cuvinte: „Mao Zedong, care timp de decenii a detinut puterea absoluta asupra unui sfert din populatia lumii, a fost responsabil pentru mai mult de 70 de milioane de morti in timp de pace, mai mult decit orice alt lider in secolul douazeci”.
O carte aparuta in 2012 despre “Marele salt inainte” (absurda strategie maoista din perioada 1958-1962, care a provocat o foamete fara egal in istorie) s-a soldat cu circa 40 de milioane de morti. Scriu aceste rinduri si nu tot nu-mi vine sa cred: cum a fost posibila aceasta prabusire intr-o barbarie fara limite? Cum mai poate cineva sa conteste legitimitatea condamnarii comunismului?
Despre Nurnberg nici un om normal nu se indoieste ca a fost necesar. Trebuie sa ne opunem uitarii. Trebuie sa de-normalizam comunismul. Crimele nazismului si ale comunismului, inspirate de pseudo-ratiuni ideologice, au fost expresia unei injosiri fara precedent a conditiei umane. Lagarele de concentrare, Magadan si Auschwitz, experimentele diabolice gen Pitesti, nu au avut loc in chip intimplator.
