Unii poate va mai amintiti cum era cand ne scoteau la defilare de 1 mai muncitoresc, de 23 august sau la orele de pregatire pentru apararea patriei. Cantece patriotice, lozinci inflacarate, stegulete tricolore cu stema, toata recuzita. Ne batea soarele in cap, ne coceam in uniforma neagra cu numar matricol pe brat. Muream de sete, sugrumati cu cravatele noastre rosii de pionieri. In afara de sete, nu simteam nimic. Pentru noi, pe atunci elevi, totul era fara sens. Defila minciuna in toata splendoarea ei fara sa realizam prea bine asta. Cand un profesor din Bucuresti s-a plans astazi ca "ne-au obligat sa iesim la defilare ca inainte de 89”, am simtit un inceput de insolatie, cum se usuca cerul gurii si mi se face sete iar.
Aruncati o privire peste pozele acestor liceeni defiland cu steagul tricolor pe sub nasul unor politruci cocliti mascati in generali ai armatei romane. Ce-o fi in capul tuturor? Ce poate fi mai sinistru? Cum poti injecta mai multa sila de politica in venele unor adolescenti decat asa, obligandu-i prin ordin de sus sa execute gimnastica patriotarda la treizeci de grade?
N-a fost singurul eveniment festivist de trista amintire. Ati remarcat, desigur, defilarea steagurilor din Piata Constitutiei. Cel mai mare tricolor, cel mai mare steag UE, toate vizibile din spatiu. Daca si fatarnicia ar putea fi masurata, cativa de pe la noi ar intra automat in Cartea Recordurilor odata cu steagurile astea gigantice. Este tot comunism rezidual acolo, in megalomania steagurilor, festivism si parada de vorbe goale.
In absenta unor convingeri adevarate, defilarea atent regizata cu steaguri albastre si tricolore exprima minunat acest dublu discurs romanesc, tentatia irezistibila de a pacali, de a lua ochii. Modul nostru duplicitar de a sarbatori (cei mai mari nationalisti primitivi se pretind azi cei mai mari europeni) ilustreaza foarte bine fatarnicia ca mod de viata. De unde si expresia foarte romaneasca"a face pe cineva din vorbe".
Romanii manifesta un euroscepticism la cote rezonabile comparativ cu alte tari. Totusi, nu asta e problema lor. Altceva ne macina: bulversarea totala a sistemului de valori, confuzia, anarhia morala. Una cred si alta spun. Mai rau: nu cred in nimeni si nimic, nu pricep mare lucru dar vorbesc cu aplomb. Generatii intregi au cultivat temeinic impostura. Asa s-au strecurat prin comunism si apoi prin tranzitia spre Europa: perfectionandu-se in fatarnicie.
Asta le-a distrus comunismul parintilor nostri: credinta in ceva, intr-o idee, in valori, in principii si in autenticitatea trairii. Le-a intiparit in minte convingerea ca a pacali sistemul, a te strecura pe sub regula si a corupe reprezinta cheia supravieturii. Lucrarea comunismului au continuat-o mostenitorii sai si o desavarsesc astazi copiii lor. Din cauza asta nu putem spune ca ne curge europenismul in sange, ca traim in acord cu valorile occidentale. Continuam sa ne fofilam prin lume, cautand s-o tragem mereu pe sfoara.
Tafna unor politicieni fata de UE, greata unor compatrioti fata de Occident rezulta si dintr- un complex national de inferioritate. Orice complexat bolboroseste acru, se vede vesnic oprimat de marile puteri, tinut sclav intr-o colonie occidentala, vaduvit de independenta tarisoarei lui. Antieuropenismul tradeaza si multa frica. Frica de viitor, groaza de o iminenta prabusire odata cu lumea veche, pe care nu vor s-o paraseasca.
Numai politicienii ingusti sau corupti se tem de cedarea de suveranitate si o denunta ca pe o mare tragedie nationala, deoarece pierd din puteri de care s-au folosit mereu pentru propriul interes, nu urmarind binele comun. Pentru a intarzia cat mai mult acest proces totusi implacabil, transferul de putere catre Bruxelles, antreneaza nationalismul, cheama in ajutor resentimentul. Dar atentie mare la dublul discurs! Un anti-occidental roman nu-si va asuma niciodata pozitia!
Cu cat un om de rand sau un politician se plange mai tare de Inalta Poarta cu atat se da mai european, defileaza cu steaguri cat casa poporului, isi ascunde cu grija gaunosenia.
Cu cat glorifica mai tare munca si cinstea, cu atat fura sau leneveste mai tare. Adica pe la noi totul e pe dos, rasturnat, in oglinda. Nimic pe fata, totul pe dedesubt. Cam in cheia asta trebuie citita intreaga regiune din marginea imperiului.
A trai in canon occidental/ european inseamna a ramane mereu in acord cu tine insuti, cu valorile tale. Ce mai trecem in contul spiritului european? Lucruri aparent simple, chiar banale: a comite gesturi din convingere, nu din sila; a functiona in sisteme construite pe reguli si pe respectarea lor, bazate pe competenta si meritocratie, nu organizate pe clanuri; a respecta institutii, nu a le defaima zi si noapte; a intelege ca progresul se naste din competitie, nu din eliminarea ei; a te incadra intr-un sistem etic si moral si a-i izola pe cei care se plaseaza in afara lui, nu a-i promova zilnic la televizor.
Pentru a obtine o minima coeziune sociala fara de care orice natiune se prabuseste trebuie sa castigi intrederea publicului. Nu poti face asta defiland la nesfarsit cu minciuni si aparente, omorand in jurul tau orice speranta in mai bine.
Stiu ca veti spune: ne-am saturat de lamentatii sterpe, nu ne foloseste la nimic poza dezastrului! O cunoastem foarte bine! Asteptam solutii! Ce propuneti? Ce-i de facut? Ar fi insa o noua minciuna sa credem ca s-ar putea face, intr-adevar, ceva pe termen scurt. Trebuie sa treaca doua-trei generatii pentru a iesi din epoca fatarniciei. Si totusi, ceva, ceva se poate face chiar acum.
Este important ca mana de oameni care a interiorizat valori occidentale sa nu abandoneze. Cei nascuti pentru a conduce sa inteleaga ca sistemele se schimba greu, in timp. Sa-si faca datoria pana la capat, gandindu-se ce mostenire lasa copiiilor lor. Ceilalti sa munceasca din greu avand constiinta unei mici rotite in sistem, dar in absenta careia mecanismul se gripeaza. Toate lucrurile bune care se pot face astazi nu vor da, probabil, roade in vremea noastra. Numai asa poate fi oprita defilarea raului.
Cei care traiesc in prezentul continuu sau in trecut tin Romania in loc defiland in mers de rac. A fi, pana la urma, european inseamna si asta: a te gandi mai mult la viitor, fara a uita totusi trecutul, avand curajul de a te lasa mistuit de o idee.
14
18
