Te iubesc inca de pe vremea cand, acum vreo 6 ani, tanara si plina de speranta am intrat la tine pe scari sa-mi dai o hartie prin care sa demonstrez ca sunt cu taxele la zi. In ticalosia mea, speram la finantari ale Bancii Mondiale pentru retehnologizarea firmei, pe atunci inca mai aveam vise si fantezii cu fonduri externe sau interne. In ziua aceea, m-ai facut sa dau vreo doua lacrimi chiar pe holurile tale, pentru ca am stat de la 9 dimineata pana la 4, plimbandu-ma ambetata din birou in birou si din ghiseu in ghiseu, ca la 4, cand te inchideai, sa aflu ca imi mai trebuia un timbru de doi lei de la posta, scrie Ana-Maria Caia, pe blogul ei.

Am urlat atunci la tine iesita din minti, de te-ai speriat si-ai asteptat peste program, semn ca ti-a pasat putin de mine. Atat de putin incat mi-ai dat o hartie care sa ateste sacii de bani pe care ti i-am bagat in conturi ca idioata anul ala.

Azi ti-am aterizat iarasi in bratele primitoare. Era curat la tine si frumos, la sectorul 1 pe Dimitrie Gerota. Am intrat si, surpriza, era gol si ghiseele pline de doamne cu parul aranjat si unghiile facute. Am zambit si m-am infipt in primul ghiseu, functionara ta a avut o grimasa cand m-a vazut, dar eu nu m-am suparat. Am vrut sa platesc doua taxe consulare, 32 de lei bucata. I-am intins doua acte de identitate, doamna le-a luat si am stat. Ea vorbea cu o colega. Mai intai am auzit despre udatul gradinii in timpul verii. Amandoua foloseau mai mult galeata, din motive de economie, scoteau apa din put. Sa stiti, doamnele erau stastisite de asta, cu furtunul e mult mai usor. Eu ma jucam cu telefonul, ca sa nu dau semne de neliniste. Discutia s-a mutat inspre mancare. Chiar, ce mai facem de mancare? Sa nu crezi ca doamnele faceau economie de cuvinte. Nu, erau genul de om, care daca se faceau scriitor, umpleau 700 de pagini despre cum au facut curatenie duminica. Am indraznit, zambind, sa spun ca ma asteapta taxiul afara (chiar ma astepta si taximetristul voia sa discute cu mine despre existenta lui Dumnezeu). Dupa asta lucrurile au luat-o razna. Doamna care imi luase actele i-a spus colegei: ¬In puii mei, puteam sa nu ma enervez azi?¬. O alta functionara a intrat cu niste dosare in brate in camera, taman dupa aceasta replica. Iadul s-a dezlantuit: ¬In puii mei, nu ti-am spus sa nu mai impingi dosarele in dulap?¬ Am asistat apoi la teoria asezatului corect al dosarelor. S-or fi dus 15 minute din viata mea, cand cu maturitate si calm, fara tremur in voce, am cerut ca doamna sa execute chitantele (avea de scris fix doua nume si doua sume). A facut-o, s-a uitat la mine cu ochi de crocodil si a plecat cu hartiile inspre o casierie (erau vreo cinci deschise). A ales-o pe una care numara bani, a lasat hartiile pe un scaun in fata usii de la casierie. Apoi mi-a zambit. Ce frumos, ce incantare.

Am intrebat-o pe doamna de la casierie daca ii pot da banii. Nu mi-a raspuns, nici nu s-a uitat la mine. Am presupus ca nu m-a auzit. Am mai intrebat o data. M-am mutat un centimetru langa si am intrebat la un alt ghiseu daca imi ia banii. Mi s-a raspuns: ¬Nu¬. Eram pedepsita, mi-e clar, mi-o si meritam. M-am asezat civilizat la casierita mea si am inceput sa ii spun cat mai dulce: ¬Va rog frumos, as dori sa platesc¬. Dupa inca niste minute, doamna s-a ridicat, a deschis usa, a luat foile mele, mi-a luat banii. M-a lasat cu inima franta. Nici in ochi nu m-a privit, nici poftim nu mi-a zis, nici nimic. Tacere. De gheata.

Draga Administratie Financiara, mi-e greu sa mai am vreo relatie cu tine. Tin la tavaleala sentimentala, dar nu la acest fel de tavaleala. Sunt fata trecuta prin viata, sunt rabdatoare si am vazut multe si de tot felul, dar pe tine nu mai vreau sa te mai vad in ochi. Sper sa-ti dea bunul Dumnezeu un ministru de finante care sa te duca la terapie cognitiva, sa iti plateasca cursuri de igiena fizica si mentala, care sa te despaducheze simbolic si care sa te redea noua, alora, care de voie sau de nevoie, atat de mult te iubim, incat niciodata nu uitam sa te platim.

Comenteaza pe blogul Depozit.