Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Lecţii din alte războaie civile pentru combatanţii sirieni

de Serban F. Cioculescu     Contributors.ro
Miercuri, 8 mai 2013, 11:07 Actualitate | Opinii


Serban F. Cioculescu
Foto: Arhiva personala

Statistic, războaiele civile au devenit mai numeroase din 1945 încoace iar după finalul Războiului Rece, ele sunt în mod zdrobitor dominante numeric dar şi ca durată şi intensitate faţă de războaiele inter-statale. În timp ce încleştări precum cele dintre SUA şi Irak (2003) sau dintre Rusia şi Georgia (2008) sunt excepţii, ţări din Africa, Asia dar şi din Europa (Caucaz şi Balcanii de Vest) s-au afundat în devastatoare războaie civile în ultimele două decenii. Nu ştiu în ce măsură rebelii sirieni care îşi dau viaţa zi de zi pe străzile oraşelor şi satelor cunosc istorie şi sunt interesaţi de comparaţii pertinente. Evident, oricât de limitaţi ar fi unii din ei în planul cunoaşterii istorice, măcar o parte din aceştia a auzit vorbindu-se, a citit ori a văzut la TV filme despre diverse războaie civile, aşa încât să nu cumva să creadă că al lor este primul din istoria lumii. Presupun că cel mai adesea compară cu războiul din Libia, mai ales că a avut un final fericit pentru insurgenţi. La fel, suporterii preşedintelui Assad şi acesta însuşi ar trebui să încerce să desprindă nişte lecţii din trecut. Într-o anumită măsură, acelaşi lucru este valabil şi pentru ţările care de fapt întreţin războiul: Iran, Arabia Saudită, Turcia (direct), Rusia, Franţa, Marea Britanie (indirect) şi desigur pentru SUA care ezită să intervină adică să ajute opoziţia. Preşedintele Obama nu îşi doreşte desigur un nou regim la Damasc dominat de islamişti anti-occidentali, cu toate că moralmente a condamnat atrocităţile comise din ordinul lui Asad. El a stabilit un fel de linie roşie a cărei violare ar putea atrage o intervenţie militară americană: folosirea armelor chimice. Acum e posibil ca forţele guvernamentale să fi făcut şi acest pas, cel puţin aşa susţin unii experţi militari americani, britanici şi israelieni. Iar rebelii sunt acuzaţi la rândul lor că au folosit de curând cumplitul gaz sarin. Aşa să fie oare? Ce să mai spunem de Israel care bombardează ţinte din Siria, depozite şi laboratoare folosite, în opinia sa, de mişcarea şiită Hizbollah sau de Iran? Şi nu ca să ajute pe rebeli sau guvernul ci ca să se pună la adăpost. Israelul păstrează platoul Golan, ocupat de decenii întregi, ca garanţie ultimă că Siria nu va declanşa din nou o agresiune sau că nu îl va destabiliza transfrontalier prin metode subversive. Din motive politice şi strategice evidente, Tel Aviv-ul nu poate promite rebelilor sirieni că odată ce îl vor înlătura pe Assad şi vor forma un guvern legitim le va ceda Golan-ul, nu de alta dar radicalii sunniţi care luptă contra alawiţilor în Siria nu au cum să simpatizeze Israelul şi nici nu pot anunţa concesii faţă de acesta, fără riscul de a îşi înstrăina o bună parte dintre adepţi. Dacă ar forma guvernul, rebelii ar căuta poate să se legitimeze prin retorica şi acţiuni anti-israeliene, redeschizând brutal problema Golan, faţă de Asad Jr. care s-a ferit pe cât posibil de complicaţii.

În numele unei strategii pre-emptive, vechi de zeci de ani, statul israelian caută să diminueze anticipat elementele de putere folosite de adversarii săi, în condiţiile în care Teheranul şi Hezbollahul sunt marii sprijinitori ai regimului Assad. Normal, nici rebelii sirieni şi nici „protectorul” lor clasic, Arabia Saudită, nu pot lăuda cumva atacul israelian, ca să nu îşi pună în cap „strada” arabă, tradiţional anti-israeliană. Turcia desfăşoară şi ea de cel puţin patru ani o retorică anti-israeliană virulentă şi nu poate da înapoi brusc fără a „pierde faţa”, mai ales că electoratul AKP, partidul de guvernământ (islamist moderat), a fost obişnuit cu ponegrirea pe toate tonurile a Israelului.

Revenind la rebelii sirieni, aceştia sunt sensibili la jocul propagandei, pentru că Bashar Assad încă din 2011, de la izbucnirea războiului civil, a acuzat interferenţele din străinătate ca factor major al declanşării rebeliunii. Aşadar insurgenţilor nu le convine deloc să fie consideraţi „unelte” ale Israelului, ale Turciei sau Arabiei Saudite, cu toate că şi-ar dori desigur ca măcar unele din aceste state să intervină direct şi să distugă cât mai multe elemente militare ale regimului. Îmi pot imagina la limită o situaţie în care Israelul distruge masiv la sol baze militare şi capacităţi industriale siriene, slăbind masiv puterea taberei pro-Assad, şi în acelaşi timp rebelii să aibă un ton agresiv, anti-israelian, denunţând agresiunea din exterior. Lucru pe care nu l-ar face dacă Turcia sau Arabia Saudită ar interveni în acelaşi fel. Un caz şi mai interesant ar fi cel în care, să zicem, Israelul şi Turcia ar „toca” în mod separat forţele guvernamentale siriene, prin lovituri aeriene, fără a se coordona deloc şi în zone diferite ale Siriei, străduindu-se să îşi convingă adepţii că nu există nici un fel de înţelegere secretă….

Cât despre războiul din Siria, constat că el capătă aspecte tot mai dure, se tinde către folosirea unor mijloace de distrugere în masă, în numele garantării supravieţuirii proprii se recurge la metode de ucidere în masă, la adevărate masacre şi concesiile sunt tot mai greu de imaginat şi de acceptat. Taberele au ajuns în punctul în care nu par să mai agreeze nici măcar ideea unui armistiţiu ci doar victoria totală urmată de expulzarea sau eliminarea fizică a taberei perdante. ONU estimează că au decedat deja circa 70.000 sirieni în războiul civil, plus sute de mii de refugiaţi şi nimic nu permite să se întrezărească un final altul decât o baie de sânge generalizată. S-au distrus şi numeroase situri arheologice antice (greco-romane), vestigii istorice cu valoare de patrimoniu cultural universal. Cât ar putea dura războiul sirian? Să nu uităm că în Libanul vecin, e drept mai mozaicat în plan etno-religios, războiul civil a durat între 1975 şi 1990 şi a condus la peste 120.000 de victime. În timp ce 10% din populaţia Libanului era formată din refugiaţi palestinieni, acum refugiaţii irakieni ajunşi în Siria (1,2 milioane la o populaţie de 18 milioane sirieni în 2007 cf. UNHCR) după 2003 par să fi contribuit şi ei la antagonismul tot mai greu de gestionat dintre alawiţi şi sunniţi. Odată cu aceşti refugiaţi (în general arabi sunniţi), costurile vieţii au explodat în Siria, şomajul a crescut, spitalele şi şcolile au devenit supra-aglomerate iar presiunea asupra guvernului s-a accentuat. A fost nevoie de „scânteia” Primăverii Arabe, de modelele încunutate de succes din Tunisia, Egipt şi Libia, pentru ca frustraţi de toate felurile să se revolte şi să ia armele contra regimului de la Damasc. Alawiţii, ai căror reprezentanţi controlează de atâta timp puterea, au perceput cu teamă sporirea numărului de sunniţi dar Siria, în mod exemplar, nu a refuzat refugiaţii.

Exact pe dos decât procedează azi Irakul premierului şiit Al Maliki, care adesea expulzează refugiaţii sirieni sau nu le permite accesul, spre a nu spori tensiunile sectare şi a nu vulnerabiliza intern statul. De fapt, Maliki îşi doreşte ca Assad să păstreze puterea, el primind sprijin de la tatăl liderului sirian, pe vremea când era un disident anti-Saddam Hussein. În acelaşi timp, combatanţi irakieni sunniţi, mulţi afiliaţi unor grupări extremiste, trec graniţa şi luptă de partea rebelilor în Siria vecină. Destabilizând regimul lui Assad, ei au sentimentul că sapă şi la baza regimului Maliki, deoarece politic şi demografic Irakul este dominat de şiiţi. O Sirie condusă politic de elementul sunnit ar fi o gravă ameninţare pentru Irak, aruncându-l probabil şi mai mult în braţele Iranului, ca ultimă salvare. În orice caz, Irakul se află şi el aproape de reluarea războiului civil de care a scăpat cu greu (perioada 2004-2007 fiind una a violenţelor sectare sîngeroase), prin efort propriu şi cu sprijin american. Maliki a ordonat recent forţelor militare irakiene să disperseze manifestanţi sunniţi furioşi, unii dintre aceştia fiind ucişi sau răniţi. Nu ar fi de mirare ca o parte din aceşti opozanţi sunniţi să îi ajute direct pe coreligionarii lor din Siria. Tot Maliki e renumit pentru acceptarea  tacită a politicii Iranului de interferenţă în Siria şi Liban, aceasta în ciuda cererilor americane de a nu tolera decât transporturi umanitare.

Să mai spunem că în războiul civil din Liban, Siria şi Israelul au jucat un rol masiv în prelungirea ostilităţilor (fără a neglija nici rolul Iranului), dar diferenţa majoră ar fi că taberele multiple – creştini maroniţi, arabi de stânga pro-palestinieni, arabi islamişti sunniţi, arabi şiiţi – au schimbat adesea alianţele. În cazul Siriei, se tinde către o bipolarizare: pro- şi anti-Assad, scindarea fiind mai ales pe linie religioasă şi pe afiliere politică. Totuşi, cu trecerea timpului, ar putea apărea şi alte scindări, de pildă dacă o parte din armata regulată siriană va începe să „asculte” ordinele unor generali care nu mai doresc să se supună lui Assad dar nici să pactizeze cu rebelii, ori dacă aceştia vor începe să acţioneze separat, prin miliţii locale ce nu se supun „centrului”. De asemenea, kurzii ar putea să îşi organizeze miliţii puternice, schimbând periodic taberele.

Aşadar cu ce alte războaie civile am putea compara ce se întâmplă acum în Siria? Desigur, ne gândim la Bosnia anilor ’90, la Irakul din anii 2003-2008, la Libia anului 2011. De ce nu şi la războiul civil spaniol de acum peste 70 de ani ori la cel din Rusia anilor 1918-1922?

Putem identifica aşadar câteva elemente fundamentale:

  1. scindarea populaţiei în pro-Assad şi anti-Assad, neutrii fiind tot mai rari
  2. caracterul inter-confesional: sunniţii insurgenţi luptă să anuleze supremaţia politică a şiiţilor (alawiţilor) iar luptele au un aspect „sectar”
  3. nimeni nu are forţa să se impună decisiv, conflictul se prelungeşte de pe un an pe altul
  4. au avut loc deja masacre, epurări de tip sectar mai ales contra unor civili
  5. au intervenit şi intervin state terţe (Iran, Turcia, Arabia Saudită, Israel etc.) dar şi grupări de tip transnaţional (Al Qaeda din Mesopotamia, alte grupări sunnite extremiste precum şi Hizbollahul şiit)
  6. Israelul a stat multă vreme în expectativă, a lovit „chirurgical” deşi probabil ar prefera o stabilizare în jurul lui Assad decât o victorie a rebelilor, asta dacă nu cumva va reuşi să negocieze în secret cu aceştia un modus vivendi, lucru destul de implauzibil
  7. se produce exportul de instabilitate către Liban, Irak, Iordania, state care au şi ele grupuri sunnite, şiite şi care sunt „penetrate” strategic de ţări vecine asertive
  8. există mari mase de refugiaţi sirieni în exterior şi populaţie deplasată intern
  9. se desfăşoară pe teritoriul sirian un proxy war (război prin interpuşi)  între Iran şi Arabia Saudită, dar Turcia joacă şi ea un rol major.

În afară de Liban, situaţia din Siria seamănă cu cea din Irak, prin caracterul sectar al luptelor şi prin intervenţia unor grupări afilitate Al Qaeda.

Luptele s-ar putea încheia cu restaurarea puterii lui Assad şi prelungirea „domniei” alawiţilor, ori cu succesul insurgenţilor sunniţi urmat de epurări masive şi crime ce ar deplasa forţat o mare parte a minorităţii alawite. Coabitarea între Assad şi rebeli e foarte puţin probabilă, în ciuda unor presiuni din exterior. În fine, e posibilă şi scindarea Siriei în cel puţin două bucăţi: una în care sunniţii domină, respectiv una în care alawiţii minoritari  găsesc un refugiu şi se organizează politic. Ar mai fi kurzii care urmăresc statalitatea, după modelul celor din Irak: o zonă autonomă kurdă ca prim pas spre independenţă, cu toate că Turcia se va opune din răsputeri.  Turcia a primit circa 450.000 refugiaţi şi a ajuns la capătul răbdării. Oricum, refugierea taberei perdante într-o mică parte din ţară după un război civil are deja precedente: Taiwanul ocupat în 1949 de adepţii lui Chang Kai Şek şi care a devenit un stat independent, în pofida revendicărilor formulate mereu de RP China.

Precum în războaiele religioase specifice Europei secolelor al-XVI-lea şi al-XVII-lea, s-ar putea ajunge la convertiri forţate, deportări şi crime care să „uniformizeze” religios şi implicit politic Siria. Faţă de războaiele civile clasice, purtate pentru triumful unor doctrine şi ideologii – precum a fost cazul în Rusia şi în Spania – cele „sectare” presupun o foarte dificilă convertire la ideile sau doctrina învingătorilor spre a proteja vieţile şi bunurile celor învinşi. Dacă un republican spaniol ce nu fusese în prima linie a luptei anti-franchiste putea eventual să treacă finalmente de partea naţionaliştilor, dacă un rus „alb” trecea prin lagăre şi avea teoretic o şansă de a scăpa cu viaţă, de a fi „reabilitat” şi transformat în cetăţean sovietic, în schimb un sirian alawit are extrem de puţine posibilităţi de a deveni un sunnit acceptat de comunitate. Religia lui, obiceiurile îl fac greu de convertit şi de asimilat. De asemenea, doar o presiune extremă l-ar face disponibil unei convertiri salvatoare, in extremis. Coranul cere totuşi converitirea non-musulanilor şi a ereticilor, nu uciderea lor. Însă o interpretare extremă a sa poate conduce inclusiv către crimă.

Oricum, Siria nu va mai fi o „piele de leopard”, după cum nici Bosnia Herţegovina nu se mai caracterizează prin amestecul de populaţie de acum mai bine de două decenii. Dacă sunniţii vor învinge şi rebelii îl vor alunga pe Assad, li se va reproşa alawiţilor că au fost sprijiniţi masiv de Iran şi Hezbollah, aşadar li se va nega calitatea de „sirieni” asociată religiei islamice sunnite şi opoziţiei faţă de Assad. Republicanii spanioli au fost adesea consideraţi de adversari ca fiind pionii URSS, aşa că alawiţii sirieni vor fi etichetaţi ca instrumentele Iranului şi Hizbolahului. Prin urmare, „străini” de Siria…

Nu ştiu în ce măsură Turcia şi Arabia Saudită ar putea interveni rapid şi eficace spre a apăra civilii alawiţi şi ce interes ar avea să facă acest lucru. Sau mai degrabă Iranul le-ar oferi refugiu, via Irak, ori pur şi simplu Iranul ar interveni militar tot prin Irak? S-ar putea ajunge ca trupe turceşti şi saudite să lupte cu arma în mână contra celor iraniene pe pământ sirian? În acest caz, e puţin probabil ca Rusia să seta deoparte, abandonând-şi interesele geostrategice din Siria, precum e cazul cu baza navală din Tartrus. Evident, nici Israelul nu ar putea asista pasiv la bătălia epică dintre idealul neo-otoman, cel pan-sunnit respectiv proiectul unui Iran mare.



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro












Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1101 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by