După alegerile europarlamentare din 22-25 mai 2014 vom avea o nouă Comisie Europeană şi o nouă configuraţie a Parlamentului European. Riscând o previziune politică, aş spune că este pe zi ce trece tot mai posibil ca rezultatul acestor alegeri să fie dezamăgitor pentru forţele pro-europene şi să marcheze începutul unei consolidări viguroase a mişcărilor eurosceptice, populiste şi naţionaliste în cadrul Uniunii, care să blocheze pe termen lung avansul proceselor de lărgire şi adâncire a integrării europene.
În această schimbare de partitură care se profilează nu e numai certitudinea plecării lui Barroso, Van Rompuy sau Reding (pe fond, la capătul unui mandat eşuat în ceea ce priveşte credibilitatea internă şi externă a Uniunii Europene), e mai mult decât atât: un nou tip de discurs politic se întrezăreşte la orizontul anilor care urmează, o putere esenţialmente diferită ca natură intelectuală, valori şi convingeri politice, o alianţă a rezistenţelor profunde (de tip catch-all) la soluţiile federative sau confederative şi, în general vorbind, o barieră robustă în faţa conceptului de „mai multă Europă”. Începe, probabil, ciclul istoric al reculului ideii europene.
După cum arată astăzi lucrurile pe continent, cred că generaţia noastră va fi din nefericire martoră („părtaşă”?) la declinul paradigmei integrării europene şi la întoarcerea discursului naţionalist, utilizat ca refugiu electoral. Este suficient să privim cifrele publicate recent de Oficiul European de Statistică privind involuţia dramatică a încrederii publice în instituţiile de la Bruxelles pentru a anticipa „apropierea aisbergurilor”: din 2007 până în 2012, neîncrederea spaniolilor în Uniunea Europeană a crescut de la 23% la 72% (!), a britanicilor de la 49% la 69%, a germanilor de 36% la 56%, a francezilor de la 41% la 59% iar a polonezilor (care au aderat în 2004, cu cote mari de entuziasm pro-european, specifice Europei Centrale şi de Est) de la 18% la 42%. Ecourile în presa europeană sunt pe măsura severităţii căderii percepţiilor pro-europene1. Dar ce s-a întâmplat de fapt în aceşti opt ani, după eşecul Tratatului Constituţional în referendumurile francez şi olandez din 2005?
Despre multiplele crize ale Europei am mai scris şi, probabil, va trebui să scriem multă vreme de acum înainte. Practic, de la dezechilibrele financiar-bugetare cronice şi datoriile suverane masive la şomajul alarmant (Spania a atins recent un maxim istoric de 27,2% forţă de muncă neocupată, pe o medie a UE de 12%, deloc liniştitoare), sau de la problemele legate de costurile sociale crescute şi competitivitatea economică relativ scăzută la îmbătrânirea populaţiei, avem toate indiciile să înţelegem că modelul politico-administrativ, economic, social şi chiar cultural al Europei postbelice şi-a atins limitele. Dincolo de acest prag critic, o schimbare majoră de paradigmă este aşteptată să se întâmple la nivelul Uniunii, fie în sensul unor reforme structurale profunde (greu de crezut însă că va exista capacitatea politică necesară, mai ales pe fondul frustrărilor economice şi sociale crescânde ale populaţiei) fie în sensul dezintegrării politice şi al resuscitării discursului naţionalist, populist şi protecţionist.
Nu este nicio ezitare în a asuma faptul că Europa integrată, a cărei istorie a început cu peste 60 de ani în urmă (să admitem, simbolic, odată cu Declaraţia Schuman de reconciliere franco-germană de la 9 mai 1950), a oferit cetăţenilor statelor membre cel mai ridicat standard de viaţă care a fost vreodată înregistrat la nivelul clasei mijlocii din întreaga lume. Ştim, de asemenea, că democraţiile occidentale au acceptat modelul integrării (fie în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, fie în cadrul Comunităţilor Europene) în primul rând pentru a-şi garanta securitatea şi proteja interesele de spectrul ameninţător al Uniunii Sovietice şi al expansiunii comunismului. Odată dispărută această ameninţare sistemică şi realizată extinderea spre Est, relevanţa NATO a scăzut considerabil iar motivaţia extinderii suplimentare a Uniunii a pierdut din vigoare şi atractivitate, pe fondul discursului ipocrit de blamare a imigraţiei est-europene din unele state importante ale Europei de Vest.
Nu sunt, fireşte, nici imigranţii, nici extinderea Uniunii spre Est, cauza declinului economic al Europei. Dimpotrivă, aş spune, forţa de muncă ieftină şi de multe ori „la negru” (fără drepturi sociale) a ajutat economiile vest-europene să păstreze pe cât posibil o competitivitate comparabilă cu cea a economiilor emergente din Asia. Dar s-a întâmplat pur şi simplu ca extinderile din 2004 şi 2007 să se suprapună cu începutul crizei economice, pentru ca să fie inoculată politic ideea că „intrarea Estului sărac” a stricat atmosfera fericită din clubul exclusivist al naţiunilor occidentale. Marea Britanie, Olanda, Italia, Franţa, Norvegia (parte a Acordului Schengen, chiar dacă nemembră a Uniunii, anunţând însă că ia în considerare părăsirea Spaţiului pentru a-şi proteja teritoriul de imigraţia ilegală), Finlanda sau Danemarca iar mai nou Germania sunt doar câteva exemple de state dezvoltate în care şi-a făcut sau îşi face loc, dintr-un motiv sau altul, discursul populist anti-european.
Atenţia cea mai mare ar trebui însă acordată alegerilor generale din Germania, programate pentru 22 septembrie a.c. În principiu, CDU/CSU are prima şansă să formeze guvernul, cu 40% (în scădere totuşi cu 2% faţă de luna trecută) chiar dacă FDP, aliatul liberal de centru, cu doar 4% în prezent, este încă sub pragul de intrare în Bundestag. Mai interesant este că AfD (Alternativa pentru Germania), partid care propune ieşirea ţării din Zona Euro, a crescut de la 3% la 5% în ultimele două luni şi, dacă tendinţa se menţine, va intra în Parlament cu un scor neaşteptat de bun. Un eventual guvern minoritar al creştin-democraţilor ar vulnerabiliza politic cancelaria de la Berlin şi ar face practic imposibil de imaginat orice contribuţie substanţială a Germaniei la salvarea Zonei Euro. Acest preambul german va avea ulterior o reflectare la alegerile europene din mai 2014.
Citeste mai mult si comenteaza pe Contributors.ro
