Am simțit nevoia să scriu aceste rânduri pentru că mă îngrijorează din ce în ce mai mult rețetarele de succes vehiculate pretutindeni și, mai ales, în fața tinerilor. Succesul pare să fie ceva ce poate fi obținut de oricine, oricând, dacă respectă trei, patru, cinci pași. Curajul s-a bagatelizat de vreme ce ți se cere să-l porți tot timpul la vedere, ca pe o floare la butonieră. Iar bani sunt din belșug, numai să întinzi mâna și vor fi ai tăi.
Trăim vremuri de-o simplitate rară. Nimic nu se mai orbține astăzi prin muncă, sacrificiu, timp și efort. Iar multe dintre modelele de viață care ni se prezintă au facut foarte mulți bani fară școala, fără ucenicie, fără moderație, arzând etape de viață, cu “curaj”!
Experiența mea de viață îmi arată că nu asta e calea, ci una cu mult mai puțin spectaculoasă. Este un drum presărat cu piedici, eșecuri și dileme. Are și momente de bucurie, dar și multă, foarte multă muncă. Și educație. Cât despre bani, ei vin și pleacă, după cum se vede astăzi în întrega lume.
O să vă spun una dintre poveștile de viață care pe mine m-au ajutat să gândesc pe cont propriu și chiar să-mi depășesc, uneori, limitele.
Tatăl meu s-a născut la țară, în Bărăgan. Toți copiii, cinci la număr, trebuiau să muncească la câmp și în gospodărie. Tatei nu i-a plăcut munca fizică, lui i-a plăcut să învețe. Mama lui l-a dus la liceu. Stătea la internat cu alți nouă copii în cameră și se încălzeau la o sobă cu coceni de porumb. Mânca la cantină și din ce mai primea de acasă. În liceu a învățat trei limbi străine: rusă, italiană și germană.
În clasa a XI-a l-au luat în armată. Sistemului nu i-a păsat că nu avea liceul terminat, l-au luat, ca pe vremuri, “cu arcanul”.
Tata a stat în armată mai bine de 20 de ani. Nu avea la ce să se mai întoarcă, ai lui nu mai aveau nimic, comuniștii, între timp, le luaseră pamântul. Așa că s-a apucat să învețe, de unul singur, matematică, istorie, geografie și să-și perfectioneze limbile străine studiate în liceu. A fost numit profesor pentru cadrele militare. Când a fost detașat la Sibiu, vazând că are de stat câțiva ani la noul post, s-a reînscris la liceu și l-a terminat la seral.
În 1967 a fost admis la ASE, la secția “fără frecvență”. Dar intrarea la facultate l-a obligat să-și dea demisia din armată și să se mute în București. Așa ca la 40 de ani a început o viață nouă. Ziua muncea la Frigotehnica, noaptea învăța.
După terminarea facultății a aflat de un post de economist scos la concurs la Ministerul Industriei Ușoare. N-avea nici o șansă să-l ia, ziceau cunoscuții, pentru că nu avea pile. Însa el s-a prezentat la concurs și n-au avut cum să-l refuze. Testele de istorie, geografie și de drept internațional le-a trecut cu brio. Condiția era să știe limba franceză. N-o știa, dar a cerut să fie examinat la germană, italiană și rusă. A obținut postul cu condiția ca în maximum doi ani să se pună la punct cu limba franceză. Și s-a pus. Tata, așa cum mi-l amintesc în liceu, vorbea și scria fluent în patru limbi străine.
Când mi-a venit rândul să-mi dau examenele școlare tata avea mare grijă de mine. Știa cât este de greu să înveți. Se trezea cu o oră înaintea mea, îmi facea sendvișuri și mă trezea doar atunci când ceaiul ajungea la temperatura care îmi plăcea mie – nici cald, nici rece. Gestul tatei mă emoționa în fiecare dimineață.
Îmi amintesc că atunci când învățam pentru facultate singurul meu gând era să intru “din prima” ca să nu îl dezamăgesc pe tata. Nu pentru că trebuia să-mi bifez succesul printre rude, prieteni și vecini. Ci pentru că mi-ar fi crăpat obrazul de rușine dacă nu intram. Tata reușise să se facă iubit și respectat de toată lumea prin muncă și educație.
Pe tata l-am pierdut prea curând, aveam numai 25 de ani, și încă multe de învățat. Am căutat în jurul meu și alți oameni de la care să învăț. Mă interesau, mai ales, poveștile care îi formaseră, motivațiile și preocupările lor. Dacă puteau să-mi vorbească despre asta, deschideam dialogul cu ei, ascultam, învățam ce era de învățat. Dacă nu, nu. Și îmi vedeam de treabă, descoperind lumea pe cont propriu.
Când am ajuns într-o poziție manager se presupunea că eu pot fi mentor pentru echipa mea, cum se spune asțăzi, adică cineva mai în vârstă de la care cei mai tineri pot învăța. Dar eu nu aveam decât 32 de ani! Câte puteam să știu eu despre lume?
Și am reînceput să învăt. Despre industrie de la colegii specializați, psihologie de una singura și management, urmând un EMBA.
În acea perioada aceea n-am avut un mentor, deși aș fi avut mare nevoie de unul. A trebuit să descopăr totul singură. Iar când mi-era mai greu și nu știam cum să ies dintr-o dilemă mă întrebam ce anume din poveștile de viață ale oamenilor care m-au marcat poate fi evocat ca să-mi dea curajul sau învățămintele necesare să pot depăși momentul.
V-am povestit toate aceste lucruri ca să vă spun ca eu cred că formarea unui om se face în timp, prin oameni și prin educație.
Despre timp.Un om se formează – atât personal cât și profesional – într-un timp dat, cu eforturi și cu sacrificii. Pe acest drum vin, de multe ori, și momente de succes, absolut necesare ca să avem curajul de a merge mai departe. Însă nu ele sunt scopul drumului. Așa cum îl văd eu, scopul acestuia este înțelegerea treptată a celui care ești, a locului care ți se potrivește, a oamenilor care îți fac bine, a lucrurilor de care te disociezi, a sensului existenței tale, pâna la urmă.
Acest drum ne scoate în cale o sumă de încercări și de experiențe absolut necesare să ajungem la noi înșine.
A arde etapele e un lucru complicat. Am trăit și asta. E o alegere de viață, cere ceva curaj să o faci, dar trebuie să știi că va veni cu multe lucruri nerezolvate și netrăite încă în interioritatea ta care, nu de puține ori, te vor destabiliza. Nu înseamnă că trebuie să dai cu piciorul norocului. Însă trebuie să știi că orice alegere vine, pâna la urmă, cu bune și cu rele.
Despre oameni.Oamenii ne sunt inspirație și oglindă. În absența oamenilor nu putem învăță mare lucru despre viață. Romanele sunt o bogată sursă de povești din care ne extragem concepte cu care întelegem viața. Dar o poveste nu face nici cât o ceapă degerată în fața unei priviri pline de reproș sau a unui zâmbet de aprobare primite de la oamenii pe care îi prețuim.
Este important și de la ce oameni alegem să învățăm sau de care ne lasăm inspirați. Și chiar atunci când alegerea este corectă e bine să stăm alături de ei doar atât cât etapa de învățare a fost parcursă, după care fiecare să plece pe drumul său. Chiar dacă sunt niște oameni speciali din multe puncte de vedere, nu trebuie să ne confundăm scopurile noastre de viață, cu ale lor.
Experiențele noastre de viață sunt la fel de importante. Și fie ele banale, spectaculoase sau spinoase, sunt parte din lecțiile de viață de care avem nevoie ca să înțelegem lumea.
Despre educație.Am o mare admirație pentru realizările profesionale ale unor oameni ca Bill Gates sau Steve Jobs. Pentru că au avut viziune și au crezut în idea lor, lumea de astazi le datorează foarte mult. Cred, însă, că au greșit atunci când le-au spus tinerilor că în viață poți avea succes și fără educație. Da, e adevarat, dacă scopul vieții sunt banii. Dar mie mi se pare un scop sărac, ca să nu mai zic că e și riscant. Și dacă, totuși, nu obții succesul scontat în bani, descoperiri revoluționare sau Premiul Nobel? Dacă nu ești tu “răsfățatul soartei”, cu ce te alegi din viață?
Tata obișnuia să-mi spună: ”Fata mea, citește și învață. În viață nu te poți baza decât pe mintea și pe sufletul tău. Cu cât sunt mai bogate, cu atât vei atrage alături de tine oameni frumoși de la care să ai ce învăța și alături de care să merite să-ți trăiești viața”. Cred că alte cuvinte despre educație sunt de prisos.
