Istoricul german Joachim Fest a publicat in anii 70 o carte intitulata “Stapanii celui de-al Treilea Reich”. Cred ca este nevoie de lucrari care sa vorbeasca riguros, competent si cat mai bine documentat, despre stapanii Romaniei comuniste. Despartirea de trecutul totalitar presupune cunoasterea modului cum a functionat sistemul, care au fost parghiile sale institututionale si umane. Raul s-a incarnat in situatii concrete, a fost infaptuit de indivizi in carne si oase. Dictatura comunista nu a fost impusa și dirijata de ființe extra-terestre.
Instituțiile comuniste (partidul, securitatea internă și externă, guvernul, cenzura, planificarea, ideologia, “sindicatele”, tribunalul suprem, tribunalele militare, armata cu a sa Direcție Politică Superioară, UTC, UASCR, miliția și sectoriștii, ministerul agriculturii, al sănătății, Ministerul Învățământului, Departamentul Cultelor) aveau conducători cu nume precise și cu atributii clar definite în direcția consolidării și reproducerii regimului totalitar. Unii se ocupau cu intimidarea, deportările, arestările, temnițele, lichidările fizice. Alții s-au specializat în întemnițarea (“prelucrarea”) minților. Secțiile CC (inclusiv ceea ce ani de zile a fost Secția Administrativ-Politică, Secția Gospodărie ori Secția Internațională) erau conduse de șefii de secție, “indrumați” de secretarii CC. Care, la rândul lor aveau adjuncți. Urmau “rotițele birocratice”, instructorii. Instructorii nu erau “experti”, ci specialisti in supraveghere, control si actiuni punitive. La nivel județean, se reproducea structura aparatului central. Și tot așa, la nivel municipal, comunal etc. Un furnicar al supravegherii, îndoctrinării și condiționării represive. Comisia Controlului de Partid (devenită sub Ceaușescu Colegiul Central de Partid) a fost o instituție terorizantă, cu președinți, vicepreședinți, membri, activiști-anchetatori. Ziarul “Scânteia” a avut redactori șefi și redactori șefi adjuncți, secretari generali de redacție și șefi de secții. La fel și Lupta de clasă, “organul teoretic și politic al CC”, devenită în anii 70, “Era socialistă”. Școala de partid “Ștefan Gheorghiu” (pompos și total inadecvat numită “Academie”) a avut rectori, prorectori, șefi de catedră. S-au succedat in fruntea ei activisti de maxima incredere, de la Zina Brancu, Paul Niculescu-Mizil si Grigore Cotovschi la Grigore Comartin, Ion Stoian, Miron Constantinescu, Leonte Rautu si Dumitru Popescu. Toți vegheau la “puritatea doctrinară” și luptau împotriva oricărei umbre de independența a spiritului.
De pilda, ani de zile Centrul Universitar Bucuresti a fost condus de Cornel Pacoste, ulterior avansat ministru adjunct de externe, prim secretar de judet, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, vicepremier. Adjunctul sau era Ion Rebedeu, absolvent de filosofie la Moscova, profesor de marxism la Institutul de Arhitectura, un personaj faimos si universal detestat pentru fanatismul sau. Tot la CUB, urmasa lui Rebedeu a fost Olivia Clatici, conferentiara de „socialism stiintific” la Institutul de Construcii, instrument bornat, obedient si funest al politicii de intimidare si amutire a studentimii si a cadrelor didactice nonformiste. Instructorii purtau nume predestinate: Cenusa si Parjol. Va imaginati cum suna sosirea unei „brigazi de control” formata din tovarasii Pacoste, Cenusa si Parjol! Olivia Clatici si-a publicat memoriile acum caitva ani si a incercat sa se prezinte drept o activista sincera, framantata ea insasi de indoieli. In orice caz, daca le-a avut, a stiut sa le ascunda cu mare grija. Tovarasa Clatici a condus cu zel sinistra sedinta de “infierare” a celor acuzati de participare la Secta Meditatiei Transcendentale. Tot ea se ocupa cu “indrumarea”, de fapt cenzurarea draconica a revistelor studentesti. Direct subordonat CUB era resortul similar al UASCR (un timp, seful Centrului Universitar al ASC a fost Ion Sasu, ulterior sef de cabinet al Elenei Ceausescu, apoi, dupa 1990, impreuna cu Tudor Mohora, unul din liderii Partidului Socialist al Muncii, organizatie fatis neo-comunista). Accentuez ca toti acesti activisti detineau functii platite si beneficiau de privilegii.
Literatura științifică occidentală și din țările post-comuniste a consacrat lucrări excelente pe teme legate de prosopografia regimurilor comuniste și fasciste. Avem acum numeroase biografii ale lui Lenin (Dmitri Volkogonov, Robert Service), Troțki (Isaac Deutscher, Service, Bertrand Patenaude), Stalin (Dmitri Volkogonov, Robert Conquest, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Miklos Kun, Simon Sebag Montefiore, Robert Service). Avem cărțile lui Ian Kershaw despre Hitler (nu mai vorbesc despre abundenta bibliografie germana pe subiect, de pildă contribuțiile lui Peter Fritzshe, Karl-Dietrich Bracher, Sebastian Haffner și Joachim Fest). Avem biografii paralele Hitler-Stalin (Allan Bullock, Richard Overy, Robert Gellately). Există cel puțin trei excelente istorii recente ale comunismului in veacul XX (Robert Service, Peter Priestland si Archie Brown). Avem trei volume colective esențiale care analizează comparativ cele două totalitarisme: “Stalinism and Nazism: Dictatorships in Comparison” (editori Ian Kershaw și Moshe Lewin), “Stalinisme et nazisme: histoire et mémoire comparées” (editat de Henry Rousso) și “Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared” (editori Michael Geyer și Sheila Fitzpatrick). Exista “Le livre noir” și “Dicționarul” coordonate de Stephane Courtois. Există reviste precum “Journal of Cold War History”, editat de Mark Kramer de la Harvard (editorul “Cărții negre a comunismului” în ediția anglo-americană) și publicațiile proiectului Cold War International History de la Woodrow Wilson Center (condus de Christian Ostermann). Există National Security Archives și Holocaust Memorial Museum, ambele cu publicații de referință. Avem istorii ale partidelor comuniste din statele sovietizate, cum ar fi cea a PC din Cehoslovacia de Jacques Rupnik, cele despre experiența comunismului polonez de regretata Krystina Kersten și cărțile lui Andrzej Paczkowski (aș adauga aici și propria mea istorie a comunismului românesc, “Stalinism pentru eternitate”). Există Global Museum on Comunism (la a cărui geneza, împreună cu inițiatorul proiectului, Lee Edwards, a jucat un rol esențial profesorul Paul Hollander). Există istorii ale subiectivității în regimurile comuniste (Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin).
Literatura biografic-istorică s-a dezvoltat în ultimele două decenii în România de o maniera dinamică și cu succese indubitabile. Avem însă nevoie de biografiile liderilor comuniști. Nu există încă biografii comprehensive ale lui Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae și Elena Ceaușescu, Ion Gh. Maurer, Iosif Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Dumitru Popescu, Florin Dănălache (satrapul de la Capitală), Alexandru Moghioros, Manea Manescu, Ion Iliescu. Nu există încă o biografie a lui Valter Roman, fost ofițer în Brigăzile Internaționale din Spania, personaj implicat, împreună cu Ana Pauker și Petre Borilă, în activitatea Cominternului (postul de radio “România Liberă” care a emis de la Moscova în anii războiului), apoi în sovetizarea Armatei române, în anchetarea grupului Imre Nagy (după noiembrie 1956, în perioada domiciliului forțat la Snagov), director al Editurii Politice, membru al CC al PCR și câte altele… Nu există încă o biografie a Ghizelei Vass, temută cadristă, persoană de încredere a cuplului Ceaușescu, șefa relațiilor internaționale ale PMR/PCR vreme de decenii (inclusiv pe linia relațiilor cu PC din Grecia, cu PC Spaniol, cu emigrația cominformistă, cu mișcările radicale din Lumea Treia). Avem biografia Anei Pauker (datorată istoricului american Robert Levy), a lui Petru Groza (de Dorin Bâtfoi), a lui Lucrețiu Pătrășcanu (de Lavinia Betea), a lui Leonte Rautu (de Cr. Vasile și subsemnatul). Există studii remarcabile despre unii dintre magnații comuniști. Amintesc cărțile lui Dennis Deletant despre regimul Dej și despre Securitate. Există lucrarile de tip dicționar despre vârfurile nomenklaturii publicate de Alexandru Crișan și de echipa coordonată de Nicoleta Ionescu-Gură. Sub egida Academiei Civice și a Memorialului Sighet au apărut volume meritorii. La fel, cărțile si anuarele publicate de CNSAS și de IICCR/IICCMER. Au fost publicate contribuții semnificative în “Arhivele totalitarismului”. INST, aflat sdub egida Academiei Romane, a publicat doua volume din “Enciclopedia comunismului romanesc”, un demers salutar. Stalin a spus cândva, și nu greșea, “Cadrele decid totul”. Este necesar să știm cine au fost “cadrele de nădejde” ale regimului ilegitim și criminal.
