Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ce produc universitatile romanesti

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 16 aprilie 2013, 12:07 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews

Ce poate face un elev la finele liceului (cu “competenţele” şi “abilităţile” dobândite în cei 12 ani de şcoală)? Teoretic totul, practic nimic. Decât, eventual, să se angajeze ca muncitor necalificat. Dar aceeaşi societate care se indignează foarte uşor la auzul câte unui cuvânt mai apăsat abhoră de facto (dar niciodată în discursul oficial) acest gen de muncă, pe care o asimilează unei forme absolute de eşec nu doar profesional, ci şi uman (cel puţin în România, căci în străinătate pare a fi acceptabilă). Acestei societăţi îi aparţin şi elevii, şi părinţii lor. Astfel că, până la urmă, majoritatea elevilor iau drumul universităţilor; nu pentru că au ales ceva, ci – pur şi simplu – pentru că nu au ce face. Numai că starea învăţământului superior e şi mai tristă decât aceea a învăţământului general. Universităţile au, în societate, două funcţii esenţiale: în primul rând să le dea studenţilor nişte cunoştinţe sigure şi clare şi în al doilea rând să îi deprindă cu disciplina problematizării. Venind în contact cu textele fundamentale ale domeniului ales şi medidând asupra felului în care acestea reuşesc (sau nu) să sesizeze relieful realului, gândirea tinerilor devine deopotrivă stabilă – în reperele ei fundamentale – şi flexibilă – în atenţia cu care se raportează la concret. Universitatea nu dă o calificare (acesta e atributul şcolii profesionale), ci îşi deprinde studenţii cu rigoarea gândirii domeniale în virtutea căreia, atunci când ajung să profeseze, sunt capabili să înţeleagă, să organizeze şi să orienteze datele domeniului în care se exercită cunoştinţele lor. Sau, mai curând, aşa ar trebui să stea lucrurile. Problema universităţilor noastre este, în ultimă instanţă, aceea că şi-au pierdut rostul: ele nu mai aprofundează marile idei care au dat consistenţă istoriei şi (tocmai de aceea) nu gândesc – decât marginal şi fără efecte – lumea în care îşi desfăşoară activitatea. Nu gândesc, dar produc, asemeni unor utilaje defecte. Şi produc în neştire.

*

În urmă cu câţiva ani ne gândeam – colegii de la Catedra de Filosofie a Universităţii căreia-i sunt angajat – ce să facem pentru a ne putea susţine programul de studii care, ni se spunea la toate şedinţele, e pură pagubă şi pentru Facultatea de Studii Socio-Umane, şi pentru întreaga Universitate. Auzisem că “peste munţi,/ la alte curţi” erau la apogeu secţiile de Comunicare, la care studenţii erau atâţia că nimeni nu se obosea să-i numere, mai toţi plăteau taxă şi, ca atare, erau în măsură să rentabilizeze orice Facultate. De la discuţii în catedră, la conclavuri cu persoane “cu funcţii de decizie”, am hotărât să riscăm şi să ne încercăm norocul cu o schiţă de proiect a unei secţii de Comunicare. Schiţă, schiţă, dar până la urmă era vorba de un dosar destul de stufos. Astfel că, într-o bună zi, ne-am întâlnit între noi pentru a creiona profilul viitoarei secţii interdisciplinare, menită a ne salva pe noi şi – în acelaşi timp – a da o satisfacţie şi colegilor din celelalte domenii din cadrul Facultăţii. Problema, însă, era aceea că noi aveam o idee foarte vagă despre ce anume ar fi comunicarea, unii citisem câte ceva, alţii consideram că într-un domeniu atât de deschis e de făcut totul (ceea ce, în ocurenţă, putea însemna orice). Astfel că, puşi în situaţia de-a organiza un plan de studii, am început cu “Filosofia comunicării”, “Sociologia comunicării”, “Psihologia comunicării” – ultimele două fiind un captatio benevolentiae către colegii de la celelalte catedre din cadrul Facultăţii. “Didactica comunicării” nu mergea, nici măcar la nivelul formulării, astfel că am renunţat la concursul catedrei de Pedagogie. Ne-am gândit un pic şi am realizat că următoarea propunere ar putea fi împărţită în două cursuri: “Teorii clasice ale comunicării” şi “Teorii actuale ale comunicării”. Mai veneau inevitabilele “Metode şi tehnici de cercetare în comunicare”. Apoi ne-am pomenit într-un soi de blocaj şi am început să căutăm pe internet la SNSPA şi la diverse universităţi din ţară (mai era, dacă-mi amintesc bine, şi un normativ al Ministerului cu privire la materiile obligatorii pe programe de studii). Am trecut ce era de trecut, grosso modo, încercând mereu să vedem cine ce ar putea preda sub acele nume: eu îmi amintesc că voiam ceva cu dialogul şi dezbaterea în filosofia contemporană, un alt coleg ar fi tratat despre comportamentul consumatorului, altul despre reclamă şi manipulare media, etc. Vreau să fie clar acest lucru: nici unul dintre noi nu era rău intenţionat (altfel spus, nu plănuiam, în mod machiavelic, să fraudăm conştient vreo normă academică) şi, în plus, fiecare ar fi găsit ceva de spus la disciplina ce i-ar fi fost repartizată. Mai bine, mai puţin bine, după cunoştinţele fiecăruia. Adevărul adevărat era, totuşi, acela că nici unul nu ne pricepeam în acest domeniu (dar câţi dintre profesorii de comunicare ai României au redactat vreodată măcar un comunicat de presă?!), nici nu ştiam la ce-ar fi bună comunicarea, cu excepţia faptului de-a salva Filosofia de la naufragiu. Şi e tot atât de adevărat faptul că acolo, în laboratorul în care ne strânsesem, dincolo de perplexităţile în marginea unui limbaj tehnic pe care-l cunoşteam prea puţin (sau poate tocmai din cauza lor) domnea o atmosferă de tabăra de liceu – râdeam cu hohote, inventam nume de discipline trăznite şi ne amuzam de cele pe care le vedeam pe diverse site-uri oficiale. Totul părea a fi un joc şi, din fericire, aşa a rămas. Până la urmă o banală problemă de comunicare (mai precis un conflict de orgolii la nivelul “factorilor de decizie”) a făcut ca schiţa noastră să nu depăşească stadiul de proiect şi, astfel, generaţii întregi de studenţi au scăpat de perspectiva de-a-şi pierde tinereţea în mrejele cunoştinţelor noastre aproximative. Catedra de filosofie “a intrat în conservare” şi, anul acesta, se va închide de-a binelea.

După ce evenimentele s-au consumat, istoria schiţei de programă pentru Comunicare mi-a atras atenţia asupra unui lucru destul de simplu de observat: numele disciplinelor din programele de studii. De atunci încoace acestea au încetat a mai fi pentru mine simple chenare; am încercat şi încerc mereu să înţeleg ce vor să spună. Trebuie să mărturisesc că, cel mai adesea, mi-e foarte greu – dacă nu cu neputinţă – să o fac. Programele (mai ales cele de master, dar şi multe de licenţă) au fost invadate de nişte succesiuni de cuvinte şi de sintagme care par a avea mai multe în comun cu tehnicile de marketing decât cu denumirea unui curs. Deşi tentaţia e mare, nu am să dau exemple; însă îndemn pe oricine are curiozitatea de-a se uita pe o programă universitară umanistă – mai ales la disciplinele noi, apărute de câţiva ani – să facă următorul exerciţiu: să-şi imagineze cam despre ce ar putea trata cursurile acestea cu nume stranii şi, extrem de important, cam care ar fi debuşeul pe piaţa muncii al unui absolvent al unui asemenea curs. Iar apoi să le privească încă o dată cu atenţie, să se gândească la disciplinele făcute de elevi în şcoală şi să încerce să răspundă următoarei întrebări: ce legătură e între cele din urmă şi cele dintâi? Dacă le iei în serios – la nivelul tratatului de specialitate – atunci cursurile acestea presupun cunoştinţe detaliate din patru – cinci materii umaniste care, întâmplător sau nu, nu se mai fac (sau se fac pe sărite) în liceu iar facultatea – din raţiuni de timp (căci durează doar trei ani) şi bugetare (nu-şi mai permite plata colaboratorilor din alte departamente) – nu e nici ea în situaţia de-a le face. Aşa cum ştie orice absolvent de bacalaureat, pe parcursul liceului, la disciplinele umane, predomină – tocmai pentru că din ele se dă examenul final – materiile “naţionale”: Istoria României şi Limba şi Literatura Română (din păcate făcute şi acestea “aşa cum se fac”, la nivelul comentariilor şi al testelor grilă). Problema e aceea că aceste materii nu le spun prea multe celor care aleg, în Universitate, Psihologia, Sociologia, Asistenţa Socială, Studiile Europene, Administraţia Publică, etc. Invers, cunoştinţele – de istorie şi literatură universală, de istoria religiilor, de filosofie, de sociologie, de gândire critică – pe care le cer, dintru început, aceste specializări universitare nu se fac (sau se fac marginal şi fără mare incidenţă) pe parcursul liceului. Astfel că proaspeţii studenţi ajung în Universitate fără nici un fel de bază pe care să se poată articula specializarea pe care o propun studiile superioare.

Şi-atunci ce e de făcut? Una din două: ori le predai studenţilor ştiinţa pură, fără a-ţi păsa dacă înţeleg şi ce înţeleg (căci – nu? – facultatea e facultativă), numai că-n acest caz rişti să rămâi fără clienţi; ori, dacă ai o minimă atenţie pentru oamenii din faţa ta, le predai un fel de introducere generală la cele patru – cinci ştiinţe adunate în titlul cursului, ceva la nivel de liceu (uneori – şi nu e o exagerare – chiar de generală); lucruri pe-nţelesul lor şi, tocmai de aceea, botezate “utile”. Să fim bine înţeleşi: “util” în învăţământul universitar nu înseamnă ceva ce i-ar fi de folos studentului după absolvire (pentru că – onest vorbind – nimeni din Universitate nu ştie ce, din ceea ce predă el, le-ar fi util absolvenţilor în perspectiva angajării şi după aceea), ci – pur şi simplu – ceea ce studentul poate înţelege. La acest nivel, “util” înseamnă “basic”. Şi, cel mai adesea, din păcate, cei trei ani ai ciclului de licenţă sunt prea puţini pentru a se face mai mult. La rândul lor, studenţii – Universităţii tradiţionale, nu cei ai secţiilor tehnice – nu pierd nici o ocazie pentru a reclama “mai multă practică” în dauna cursurilor magistrale. Să nu ne înşelăm asupra cuvintelor: aceasta înseamnă pur şi simplu faptul că şi puţinul care – încă – se mai vehiculează în facultăţi e considerat a fi prea mult şi e, din start, privit ca inutil. Straniu sau nu, o bună parte dintre tineri par a nu-şi da seama (deşi, e drept, nici şcoala nu i-a prea ajutat în această direcţie) că perioada studenţiei e dedicată studiului. Dimpotrivă, se raportează la acesta – şi la vehicolul lui: cartea – cu un soi de condescendenţă blazată. În epoca internetului şi a “proiectelor” lectura aplicată a ajuns mai curând un soi de nebunie blândă. Aprecierii de care se bucura, încă în urmă cu câteva decenii, “omul de carte” i-a luat locul o atitudine vag dispreţuitoare care are la bază – şi aceasta pentru oameni trecuţi prin universităţi! – o adâncă neînţelegere a rostului cărţii şi al învăţământului.  De aici o mare problemă: cunoaşterea clasică pe care o dispensa Universitatea – studiul marilor texte şi al marilor autori (ceea ce în lumea anglo-saxonă se numesc “the big ideas”) – a devenit ceva abstract, irelevant şi oţios. S-ar putea – eu unul nu cunosc subiectul – ca disciplinele “tari” să stea mai bine decât cele umaniste. Dacă e adevărat, acest lucru se datorează tocmai faptului că disciplinele ştiinţifice şi tehnice valorizează într-o măsură mai mare cunoştinţele însuşite de elev pe parcursul şcolii. Oricum, problema se rezolvă de la sine în Universitate: până la urmă ceea ce li se predă studenţilor nu sunt meditaţii aprofundate în marginea marilor texte ale domeniului, ci un amestec – variabil – de vorbărie generoasă şi plată cu “metode şi tehnici” pline de cifre şi de formule. E un lucru bine ştiut – şi de multă vreme – faptul că ştiinţele umane au un marcat coplex de inferioritate făţă de cele reale; drept care puseele de manifestare ale umanioarelor sunt, prea adesea, maimuţăreli ale rigorii matematice a ştiinţelor tari. Numai că, din păcate, gradul de familiarizare cu ştiinţele riguroase al umaniştilor noştri rareori depăşeşte nivelul gimnazial. Drept care “metodologizarea” domeniului lor se mărgineşte la numărarea pedestră a cazurilor la care se raportează, acompaniată de inevitabilele grafice şi felii de tort, dacă se poate colorate şi în power-point. Iar restul ţine de “spiritul vremurilor”: cifrele vorbesc de la sine şi cheamă – cu necesitate – “strategii pe termen lung” şi “soluţii de perspectivă”. Pe scurt: tehnicitatea afectată e pandantul vorbăriei sterile şi reciproc. Numai că cea dintâi oboseşte, iar cea de-a doua plictiseşte şi astfel se destramă misterul titlului cursului. La capătul lui, rari sunt cei care ştiu mai mult decât atunci când l-au început; de regulă lucrurile se termină cu o lucrare în care – atunci când nu e copiată de pe internet – studentul îşi dă cu părerea despre ceva sau pictează, cum îi vin lui în minte, grafice şi felii de tort. Rezultatul: studenţi care îşi iau licenţa fără a fi capabili să articuleze ceva coerent în specialitatea lor, care au trecut prin facultate fără a lua contact – decât prin mijlocirea unor cursuri generale – cu lucrările de bază ale domeniului ales şi care, la finele studiilor, au acelaşi limbaj şi aceeaşi manieră de punere a problemelor pe care o aveau la finele liceului şi, probabil, la finele gimnaziului. Mulţi au o frecvenţă care, cu generozitate, poate fi apreciată ca fiind “facultativă” şi, atunci când apar, întrebaţi de ce nu fac lucrurile pe care sunt în situaţia de-a le face (respectiv să studieze), răspund – deopotrivă şmecheresc şi resemnat – “că, oricum, n-au nici o importanţă”. Vor în schimb “mai multă practică” (deşi nu e prea clar ce-ar însemna aceasta) şi – mai ales – o hârtie cu antetul Ministerului, cu care să-şi încerce norocul în viaţă. E drept că, o dată ce-ar avea-o în mână, s-ar prevala zgomotos de toate drepturile ce decurg din ea, inclusiv de prezumţia că e acoperită de nişte studii oneste. Tocmai de aceea societatea e în situaţia de-a inventa examene peste examene care să spună ceea ce, în fond, ştie toată lumea: absolvenţii universităţilor ies din acestea aproape fără nici un fel de cunoştinţe. Dar, ce-i drept, cu o lungă listă de “compentenţe comunicaţionale” şi “abilităţi manageriale”, cu “spirit de echipă” şi “dorinţă de dezvoltare personală”. Întrebaţi un om de afaceri serios, care lucrează într-o nişă bine precizată şi depinde de profit, dacă acestea sunt criteriile după care-şi face angajările!

Totuşi, problema învăţământului universitar nu o constituie studenţii; după cum îşi poate da seama oricine, o şcoală serioasă – adică una care să facă carte şi selecţie, nu doar poveşti şi promovare – ar reuşi într-un timp record să modifice atitudinea studenţilor faţă de disciplinele de studiu. Numai că tocmai o asemenea şcoală nu e cu putinţă şi aceasta din cauza adevăratei probleme a învăţământului superior: profesorii. În ciuda întregii retorici a schimbării pe care o folosesc ori de câte ori li se iveşte ocazia, aceştia nu au – la ora actuală – decât un singură preocupare: să nu se schimbe nimic. În epoca de apogeu a universităţilor (respectiv între 2000 şi 2008) lucrurile au funcţionat perfect: afluenţa de studenţi a asigurat venituri, ireale cu doar câţiva ani mai înainte, personalului universitar (mai ales celui “cu funcţii de răspundere”) iar masa studenţilor – veniţi ei înşişi dintr-o şcoală destabilizată după 1997 – nu a pus nici un fel de probleme legate de conţinutul educaţiei. Tinerii aceştia se mulţumeau cu orice, fiind interesaţi doar de obţinerea diplomei care le facilita, aproape imediat, anagajarea – şi de regulă la stat. Ca atare, n-a existat nici o presiune vizând “calitatea actului didactic”. Vagi noţiuni introductive le erau prezentate ca ultima revelaţie unor oameni pentru care nu (mai) contau decât vacanţa de lucru în Spania sau Italia şi ultimul tip de telefon mobil. Profesorul ajunsese un soi de apostol: vorbea la microfon, de la estradă, în săli ale sporturilor, unui auditoriu compus din sute de persoane (nu e glumă; asemenea lucruri nu erau – în epocă – chiar atât de excepţionale pe cum par azi). Bineînţeles, că era normat – şi plătit – pe grupe, drept care nimeni nu se uita la salariul de bază, căci acesta era un soi de x care nu căpăta valoare decât în funcţie de multiplul cu care era pus în relaţie. Era epoca de glorie a Ştiinţelor Economice, a Dreptului, a Ştiinţelor Politice, a Relaţiilor Publice, a Studiilor Europene şi a Comunicării – pentru cine s-a grăbit s-o acrediteze. Mai mult, se inventaseră şi masteratele (bună parte din ele “delocalizate” prin tot soiul de orăşele de provincie), care-i adunau – sub semnul contribuţiei comune – şi pe cei ce făcuseră facultatea înainte de boom-ul recent. Practic, în sectorul de stat (exceptând Agenţiile şi Companiile Naţionale), era greu de găsit ceva mai lucrativ decât universităţile. Se înfiinţau noi catedre, facultăţi, universităţi întregi; “personalităţi” din toate domeniile (mai ales din “sfera politicii”) erau onorate cu norme peste norme. E drept, nu pe gratis, căci dincolo de protecţia unui om ce putea ţine la distanţă procuratura mai era ceva: mulţi universitari aveau ambiţii ce depăşeau marginile modestului lor târg de provincie. Şi cum românul e, dintotdeauna, sensibil la apelativul de “profesor universitar doctor docent”, unii vedeau în inaugurarea unei secţii absolut noi şi invitarea câtorva “personalităţi” primul pas în vederea cooptării în marea politică. Mulţi dintre profesorii invidiaţi astăzi de către asistenţii lor sunt, de fapt, oameni care n-au reuşit să se înscrie pe orbita carierei visate şi care trebuie să se mulţumească cu ceea ce altora li se pare mult, dar pentru ei e prea puţin. S-au făcut angajări cu nemiluita, fără ca cineva – culmea, tocmai în universităţi, care se vor “laboratoarele viitorului” – să-şi pună problema că, într-o bună zi, afluxul de studenţi va ajunge să se termine. Şi, după integrare şi după sistarea angajărilor la stat, s-a terminat. Acum universităţile au rămas cu tot personalul lor care, fiind calat pe o altă cifră de şcolarizare, e din ce în ce mai greu de susţinut. Încă situaţia nu e dramatică, dat fiind că se taie doar din normele în plus, dar deja – văzându-se doar cu perspectiva salariului de bază – lumea cârteşte. Timp de un deceniu oamenii au fost obişnuiţi cu cu 4, 5 – 10 norme şi cu venitul aferent acestora (pe care şi-au construit “proiecţiile de viitor” şi datoriile). E de la sine înţeles că trecerea la 2 norme le apare ca fiind o prăbuşire. Încă ceva, din aceste norme în plus (abil strecurate în planurile de învăţământ şi în orare – atât de abil încât orice tânăr orarist l-ar fi putut încurca pe cel mai mare “expert” în problemele învăţământului) catedrele şi facultăţile îşi plăteau “datoriile de onoare” faţă de diverşi “susţinători” şi “parteneri”. O dată cu pierderea acestor ore, se pierd şi conexiuni esenţiale – în lumea noastră – pentru supravieţuirea secţiilor în cauză. Tot aşa cum, pierzând posibilitatea de-a face angajări, universităţile îşi pierd prestigiul de angajator discreţionar de care dispuneau la scară locală. Deriva de după 2008 a făcut ca, înainte de a-şi pierde beneficiile concrete, universităţile să-şi vadă diminuate privilegiile simbolice de care se bucurau după 1990. Sfârşitul diplomei ca paşaport pentru angajare arată limpede pe ce anume s-a bazat enormul succes al învăţământului superior din deceniul precedent.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


1908 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by