Mă număr printre cei care cred că memoriile lăsate de Annie Bentoiu – Timpul ce ni s-a dat. Memorii, vol. I (1944-1946) și II (1947-1959), Humanitas, Bucureşti, 2011 – sunt printre cele mai bune scrise în România despre anii ’40-’50 de pe poziții liberale. Multe din episoadele importante ale celor două decenii care au răvășit țara au fost trăite direct de autoare și au fost reflectate cu o impresionantă forță analitică în această carte insuficient exploatată istoriografic până acum. Voi mai scrie despre Timpul ce ni s-a dat și destinul familiei Bentoiu sub comunism.
Până atunci, iată un episod povestit de autoare. În familia lui Annie Bentoiu, familie tipică pentru clasa de mijloc interbelică, au început să apară probleme serioase odată cu venirea la putere a comuniștilor. Cele mai importante erau cele de „dosar”: tatăl lui Annie, Constantin Deculescu, deținuse funcții de rang mediu în PNȚ și în Guvern, iar socrul, Aurelian Bentoiu, avocat și liberal cunoscut, fost subsecretar de stat și ministru al Justiției, fusese arestat din 1948. Schimbările rapide de după 1944 au fost stupefiante și dureroase, schimbând radical modul de viață al întregii familii. Ceea ce era sursă de prestigiu social înainte – cariere profesionale spectaculoase, parcursuri politice onorabile, afaceri temeinice – s-a transformat în vinovăție odată cu răsturnarea revoluționară a sistemului de valori.
Pentru Annie Bentoiu au început să apară probleme cu banii, iar stabilizarea din 1947 a înrăutățit lucrurile. Și ea și soțul, compozitorul Pascal Bentoiu, și-au căutat îndelung loc de muncă, fără succes, fiind respinși de mai multe ori pe motiv de dosar. Iar „cine nu era «încadrat» nu avea nici un drept, nici cartelă, nici lemne, nici chiar locuință” (vol. II, p. 398). La un moment dat, când Annie a avut naivitatea să încerce să obțină un post de dactilografă la „România Liberă”, i s-a recomandat să facă un act de dezicere de clasa socială de care aparținea, „o scrisoare de respingere a clicii lui Rădescu, așa cum a făcut chiar fiul lui”. Întrebată cum îndrăznește să vină, cu problemele ei la dosar, să ceară un loc de muncă la „al doilea ziar al Partidului”, Annie a răspuns: „Mor de foame”. Răspunsul activistului a venit sec „Asta și vrem!” (vol. II, p. 157-158).
Scanteia 2 martie 1945 Scrisoarea fiului lui Radescu
Activistul de la „România Liberă” făcea referire la un episod din primăvara fierbinte a anului 1945, când, după manifestația din 24 februarie, din Piața Palatului Regal, în timpul căreia s-au tras focuri de armă, fiul generalului Rădescu, președintele Consiliului de Miniștri de atunci, a publicat în „Scânteia” o scrisoare deschisă adresată tatălui.
Printre altele, fiul, Nicolae N. Rădescu, îi scria tatălui: „Mă doare s-o spun, din vina ta s-a ajuns aici. S-a tras în popor. Eram și eu între sutele de mii de cetățeni care manifestau pașnic în Piața Palatului Regal. Alături de mine se aflau preoți, cărturari, muncitori, femei și tineri. Era poporul. Oamenii de sub comanda ta au tras cu armele și mitralierele asupra lui. [...] Acesta este adevărul. Câteva ore mai târziu, uimit și – trebue s-o spun – indignat, am ascultat la radio declarația ta nedreaptă, în care afirmai că massele ar fi provocat. Nu este adevărat. Îmi ești tată și de aceea scriu aceste rânduri cu inima grea. Dar trebuie s-o fac. Căci în primul rând sunt fiul țării și apoi al tău” („Scânteia”, 2.03.1945, p.1).
Această scrisoare, care mistifica serios evenimentele din Piața Palatului în privința numărului de manifestanți și a felului în care au decurs incidentele, a avut un impact emoțional destul de important, contribuind la validarea publică a versiunii comuniste asupra evenimentelor din februarie 1945. „Scânteia” titrase deja, sub semnătura lui Silviu Brucan, despre „Călăul Rădescu” care ar fi organizat „un sângeros masacru în Piața Palatului”. („Scânteia”, 26.02.1945, p. 1). În numărul din „Scânteia” în care a fost publicată scrisoarea lui Rădescu se anunța deja: „Criminalul Rădescu a demisionat”. Ulterior, generalul Rădescu a fugit din țară (a murit puțin după moartea lui Stalin), iar fiul avea să devină ofițer de Siguranță / Securitate, între 1948-1951. Biografia lui Nicolae N. Rădescu, fiul generalului Rădescu, a fost prezentată într-o comunicare de Oana Demetriade, Fiul împotriva tatălui. Cariera de ofițer de Securitate a lui Nicolae N. Rădescu, la conferința „Comunismul românesc”, organizată de CNSAS în colaborare cu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, pe 15.03.2013.
Pentru o vreme, povestea fiului lui Rădescu a servit drept variantă locală a mitului sovietic al lui Pavlik Morozov, tânărul care și-a denunțat tatăl. Mitul era folosit în propaganda sovietică destinată tinerilor pentru a sublinia că ei sunt responsabili în primul rând în fața statului și apoi a părinților. Cartea lui Vitali Gubarev, ziaristul care a investigat cazul Pavlik Morozov, a apărut în 1952 în traducere la Editura Tineretului. Au existat și câteva tentative literare de a fabrica un personaj literar care să fie echivalentul român al lui Pavlik.
Totuși, pe măsură ce Stalin a apelat la o retorică neo-tradiționalistă, în care familia era utilizată ca mediu disciplinar, denunțurile între copii și părinți nu erau încurajate pe față. Nici în România – ținând cont de stadiul actual al cercetărilor – nu au existat directive PMR sau UTM prin care copiii să fie încurajați explicit să își denunțe părinții. Li se cerea doar să fie vigilenți, să demaște dușmanul de clasă oriunde s-ar afla și să-și convingă rudele să participe la colectivizare și alte proiecte ale regimului. Pe de altă parte, denunțul era într-un fel implicit prin parcurgerea etapelor pentru înscrierea în PMR și UTM: în autobiografii și formulare tip, candidații erau obligați să menționeze trecutul și averea părinților și rudelor. Iar în anchetele Securității, omiterea detaliilor despre trecutul personal și al rudelor, precum și omiterea denunțului erau considerate, prin interpretarea unor articole din Codul Penal din 1948, fapte penalizabile.
Dar dincolo de reguli și practici, presiunea politică pusă pe relația părinți-copii începând din a doua parte a anilor ’40 a născut tot felul de situații, care merită o analiză separată. Să amintim doar două cazuri. Primul a fost pomenit de cercetătorul Cristian Vasile într-un studiu. O tânără pe nume Ana Calmanovici, care încercase de mai multe ori să intre în UTM (organizație ce deschidea calea spre anumite oportunități) și fusese respinsă din cauza trecutului părinților, a decis până la urmă să facă o declarație de distanțare: „sunt studentă la Institutul Maxim Gorki şi la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie. Tatăl meu a fost până în anul 1947 negustor de vinuri şi lemn la Piatra Neamţ. [...] Sunt provenită dintr-un mediu mic–burghez în care am suferit influenţele răufăcătoare ale mentalităţii burgheze. O dată venită în Bucureşti am rupt cu acel mediu burghez. [...] Am intrat la Institutul Maxim Gorki fiind atrasă de faptul că voi primi o educaţie comunistă. [...] M-am înscris la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie pentru a avea o armă în plus de luptă contra educaţiei mele burgheze”.
Un caz mult mai cunoscut este cel al cercetătoarei Lilly Marcou (n. 1936), originară din România și consacrată în Franța. Lilly Marcou s-a născut în Iași, într-o familie care a trecut prin pogromul din iunie 1941 (tatăl a fost supraviețuitor al „trenului morții” care a mers la Călărași). Experiența traumatizantă provocată de fascismul românesc a îndreptat-o spre comunism și stalinism. Armata Roșie, Stalin și comuniștii români îi păreau o formă de protecție împotriva reînceperii persecuțiilor. Stalin „îmi părea mai ales ca un tată protector, deschizându-mi o lume în care nu mai exista frica” (Sub Stalin și Dej. Memoriile unui om de stânga, p. 73, 131). Tatăl ei, deși a votat soarele în 1946, a început curând să fie nemulțumit: stabilizările din 1947 și 1952 l-au sărăcit, plecarea regelui și a liderilor democrați l-a bulversat, naționalizarea l-a lăsat fără întreprindere și l-a obligat să treacă prin „reconversia profesională” destinată evreilor, redistribuirea spațiului locativ l-a obligat să împartă casa cu alții, măsurile opresive luate împotriva sioniștilor, sub efectul antisemitismului stalinist resuscitat, aveau darul de a-l îngrijora și, în fine, anunțarea intenției de a emigra i-a atras nenumărate neplăceri din partea autorităților. Lilly vedea lucrurile cu totul altfel: găsea o justificare „de clasă” stabilizărilor monetare și naționalizării, apreciind că ajută la egalizarea oamenilor, plecarea regelui a lăsat-o indiferentă, nu știa și nici nu voia să știe de abuzurile staliniste și, mai ales, nu dorea să emigreze, visând să-și continue studiile într-o universitate sovietică. După cum scrie chiar ea în memorii, „[î]n epocă, conflictele între generații din motive politice, mai ales în familiile burgheze, erau frecvente. Erau cazuri de conflicte deschise, chiar de ruptură. Numeroși erau tinerii care-și părăseaua părinții pentru Partid, unii ajungeau chiar să-i denunțe ca «dușmani ai poporului»” (p. 167). Constatând cu durere efuziunea revoluționară a propriei fiice și dragostea ei oarbă pentru Stalin („febră militantă neo-religioasă”, cum o numește chiar Lilly Marcou), tatăl nu s-a mai putut abține: „Într-o zi îți va fi rușine că ai iubit un criminal. Să-și aduci aminte de ce ți-am spus în acest moment. Într-o zi îmi vei da dreptate.” (p. 142)
Totuși, tatăl a procedat cu tact cu Lilly (pe atunci în vârstă de 17 ani) în momentul morții lui Stalin, în dimineața zilei de 6 martie, când a auzit de la BBC știrea morții dictatorului sovietic: „în dimineața aceea, mai mult decât de obicei se arătă deosebit de prevenitor. «Fetița mea, fii tare și curajoasă. Am o veste proastă, proastă pentru tine… îmi zise el, Stalin a murit!»
