Teza de la care porneşte acest articol este că ascensiunea economică, tehnologică, militară şi strategică a Asiei, la un nivel practic fără precedent în era modernă, va acutiza în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat rivalităţile adânci şi faliile conflictuale care au existat şi continuă să existe pe cel mai mare continent al lumii. Aşa cum secolul XX a fost secolul marilor conflicte europene, care au răbufnit devastator la capătul unei lungi perioade de dezvoltare industrială (atunci când presiunile, frustrările şi rivalităţile între marile puteri au atins nivele critice), secolul XXI se anunţă a fi unul al tensiunilor asiatice. Desigur, nu e o noutate asumpţia că ridicarea Chinei şi a bazinului Asia-Pacific va transfera „centrul de greutate” al lumii dinspre Atlantic spre Pacific. Se scrie şi se discută de ani buni de acest declin (sfârşit?) al ordinii occidentale postbelice (ordinea nord-atlantică) şi de reaşezarea plăcilor tectonice în politica lumii. Nu aş fi atât de categoric în privinţa finalităţii acestui transfer de putere şi influenţă dinspre Occident spre Asia (din motive legate de riscuri şi vulnerabilităţi interne ale unei regiuni neomogene cultural şi imature politic, care a crescut foarte mult într-un timp relativ scurt) dar nu pot fi decât de acord cu majoritatea autorilor atunci când afirmă că acestea sunt deocamdată tendinţele şi direcţiile certe pe care înaintează lumea.
Dacă pentru Europa urmează, aşa cum am mai scris, un lung şi lent declin, perceptibil probabil la nivelul unei generaţii sau chiar mai mult, Statele Unite au dat deja semnalul unei necesare şi definitive rebalansări strategice dinspre spaţiul euro-atlantic spre Asia-Pacific, acolo unde „lucrurile mari” urmează să se întâmple şi unde mizele sunt de asemenea cele mai importante. Diagnozele specifice conduc practic în aceeaşi direcţie a afirmării Asiei ca viitor centru al lumii, pe toate palierele de analiză: potenţialul pieţelor şi nivelul resurselor, o populaţie uriaşă şi tânără (de aproape 9 ori mai mare decât cea a Europei unificate, cifre valabile la nivelul anului 2011), competitivitatea, costurile sociale încă mici, capacitatea de inovare tehnologică şi ştiinţifică tot mai ridicată, potenţialul militar în creştere (China a devenit în 2012 a doua putere militară a lumii, cu un buget al Armatei mai mare decât efortul militar al tuturor statelor Europei la un loc), dar nu în ultimul rând tensiunile inter-statale accentuate, războiul informaţional şi amploarea spionajului economic derulat în principal de China.
În ianuarie 2012, în documentul Defense Strategic Review asumat şi prefaţat de preşedintele Obama, Departamentul Apărării menţionează clar că interesele fundamentale ale Statelor Unite impun o rebalansare strategică spre regiunea care începe de la Pacificul de Vest, continuă cu Asia de Est şi de Sud-Est şi include nordul Oceanului Indian. De la accentuarea prezenţei militare navale americane în apele Mărilor de Est şi de Sud ale Chinei (Beijing a reacţionat imediat după publicarea acestui policy paper prin vocea ministrului de Externe, solicitând Statelor Unite „să-i respecte interesele în regiune”) până la dezangajările treptate de resurse de securitate din Europa şi reorientarea lor spre zone mai interesante din proximitatea Pacificului, acest transfer al centrului de greutate al lumii va plasa uriaşa Asie „în centrul scenei globale” a secolului XXI, cu bune şi cu rele.
Despre veştile bune din Asia s-a vorbit şi se vorbeşte mult. Dar Asia nu înseamnă numai modernizare tehnologică şi creştere economică, nu presupune doar computere, zgârie-nori şi investiţii, ci ascunde şi mari conflicte potenţiale, tensiuni şi rivalităţi strategice care pot ameninţa securitatea şi pacea lumii de mâine. Aş încerca o foarte succintă trecere în revistă a principalelor conflicte îngheţate, nascente sau potenţiale care au ca sursă rivalităţile din diferite zone ale Asiei, fără să pretind că acestea sunt singurele posibile:
- Conflictul China-Japonia. Eterna rivalitate istorică dintre marile puteri ale Asiei de Est cunoaşte astăzi o nedorită şi periculoasă „revigorare” pe două fronturi strategice, evocate la întâlnirea recentă de la Washington a premierului conservator Shinzo Abe cu preşedintele Barack Obama: disputa tot mai zgomotoasă asupra arhipelagului Senkaku/Diaoyu din Marea Chinei de Est şi agresivitatea crescândă a spionajului informatic practicat de China asupra companiilor japoneze şi americane. Premierul japonez a afirmat că „Japonia îşi pierde răbdarea” în relaţia cu China şi a accentuat asupra „rolului central al alianţei strategice cu Statele Unite”;
- Conflictul Nord-Sud din Peninsula Coreeană. Slabă, înfometată, sinistră în tot ce face şi ce spune dar isterică şi imprevizibilă, jumătatea comunistă a naţiunii coreene transmite insistent prin vocea delirantă a regimului său că este dispusă să facă orice gest militar ne-am putea imagina pentru a fi băgată în seamă şi a i se da de mâncare, la propriu. După 60 de ani de la încheierea conflictul din timpul Războiului Rece, Nordul ameninţă din nou pacea peninsulei. Sancţiunile economice tot mai dure impuse de puterile occidentale regimului de la Phenian în urma testelor nucleare recente au adus ţara în plin dezastru. Lăsat din braţe până şi de China, aliatul tradiţional al Coreei de Nord (în fond, Beijing-ul a început să privească lumea ca pe un business imens şi a trecut pe plan secund considerentele ideologice), Nordul comunist este cu certitudine un regim muribund al zilelor noastre, care deocamdată foloseşte intimidarea militară ca monedă de negociere şi supravieţuire. Dar Phenian-ul în agonie este din nefericire un regim care mai are încă posibilitatea să decidă când şi cum va dispărea de pe scena istoriei sau câte victime nevinovate mai antrenează în inevitabila sa cădere;
- Conflictul Iran-Israel, aflat în trecut la un pas de a lua forma unei intervenţii militare israeliene asupra facilităţilor nucleare iraniene (plan descurajat de Casa Albă în 2011 şi 2012), va aştepta cel mai probabil schimbarea preşedintelui Ahmadinejad după alegerile din 14 iunie a.c. (nu mai poate candida, având deja două mandate) pentru a explora calea unei finalităţi, fie prin negocieri fie prin soluţii militare decisive;
- Conflictul Pakistan-India, o rivalitate între două puteri nucleare care trenează de la separarea lor la mijlocul secolului trecut. Pakistanul a devenit brusc „personajul dubios” al Asiei de Sud odată cu episodul eliminării lui Osama Bin Laden de către americani pe teritoriul său, după o vânătoare de peste un deceniu. Pakistanul este acuzat că are printre ofiţerii armatei şi demnitarii săi persoane care au ajutat direct sau indirect la adăpostirea unor terorişti, deşi a fost ani buni beneficiarul unor importante sume de bani din partea Statelor Unite. Întâmplător sau nu, Islamabadul (care a respins recent vizita secretarului de stat american John Kerry) este şi „destinaţia” a 55% din exportul de armament al Chinei;
- Un potenţial conflict chino-chinez, ca parte a imploziei regimului hibrid comunist-capitalist de la Beijing, este deocamdată o perspectivă puţin creditată, pe termen scurt sau mediu. Tiananmen 1989 este însă o sugestie a ceea ce poate să urmeze când dezvoltarea Chinei va atinge un punct critic, la fel şi neliniştile separatiste din provincia de vest Xinjiang, dominată de conflictul uigur-han, două comunităţi care vorbesc limbi diferite şi au culturi diferite, o situaţie întâlnită frecvent în mozaicul de limbi, identităţi şi mai ales de frustrări ale unei ţări în care oamenii îşi descoperă treptat drepturile.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
