Dezabaterea privind aderarea la zona euro readuce “geopoliticul” in atentie si are in vedere geometria variabila din UE. Daca lasam deoparte scenariul destramarii zonei euro si ca urmare a unor declaratii de genul “vom face totul pentru a salva euro”(“ we will do whatever it takes to save the euro”, Mario Draghi, Londra, iulie 2012) si a unor actiuni extraordinate ale BCE, gandul poarta la ceea ce nu putini politicieni europeni percep ca o tendinta inevitabila: formarea unui nucleu al UE mai integrat. Aceasta dinamica ar lasa in afara zonei euro state membre ale Uniunii, fie ca vor (precum Marea Britanie, cel putin pana acum), fie ca nu. Ipoteza cheie este ca o zona euro in metamorfozare si calire va forma un nucleu dur, mai integrat. Pe acest fir se reintra intr-un registru al evolutiei proiectului european in care proeminentza par sa capete, din nou, considerente politice, “geopolitice”. Asa cum s-a intamplat la introducerea monedei comune.
Atunci, desi au existat rezerve fata de design-ul Uniunii Monetare/UM (ca arie “suboptima” si lipsita de o componenta fiscala solida) s-a mers inainte acceptandu-se si tari care, asa cum s-a vazut, nu erau pregatite pentru acel pas. S-a mizat insa pe convergenta economica realizabila prin miscarea libera a capitalurilor, a fortei de munca, etc. A existat un proces de convergenta in zona euro in privinta veniturilor, dar dezechilibre externe intre grupuri de tari (intre Nord si Sud) s-au accentuat si, mai ales, s-au adancit discrepante de performanta economica.
Relansarea procesului de aderare sub auspiciile schitate mai sus nu poate insa sa eludeze aspecte economice. Criza de acum este, in fapt, o razbunare a economicului asupra politicului. Si, totusi, ce ar justifica din punct de vedere economic intentii de aderare, aparent premature? Lituania si Letonia vor sa intre pe un “fast track” poate si pentru ca au, ca regim de politica monetara, consiliu monetar, care reduce enorm spatiul de manevra (deci nu ar pierde din gradele de libertate in policy mix); au si grad inalt de euroizare. Dimensiunea mica a economiilor lor si corectii macro de mare amploare intreprinse, datorii publice relativ mici, ar usura aderarea. Au si sectorele bancare controlate masiv de grupuri straine, cam la toate tarile nou intrate in UE (de aici si interersul pentru Uniunea Bancara). Si Polonia pare sa schimbe orizontul de expectativa. Dar este suficient?
Criteriile de la Maastricht se dovedesc departe de a fi asiguratoare. Criza zonei euro arata ca nu mai putina importanta pentru examinarea situatiei unei tari este gradul de indatorare a sectorului privat. De aici a rezultat procedura de deficit extern excesiv, impusa de Comisia Europeana (in cadrul reformei guvernante economice in UE) si care insoteste acum pe cea privind marimea deficitului bugetar. Dezechilibrul extern (de cont curent) al unei tari, care aduce laolalta imbalanta bugetului public cu cea a sectorului privat, nu este mai putin relevant in interiorul zonei euro decat deficitul bugetar.
De pilda, sunt tari, ca Spania si Irlanda, care au avut datorii publice relativ mici si deficite bugetare rezonabile si care au fost lovite cu furie de criza. De ce? Intrucat aveau supraindatorare privata mare. Iar aceasta supraindatorare a rezultat nu numai din exuberanta creditarii, ci si dintr-o evolutie necorespunzatoare a competitivitatii. Avem aici o morala pentru Romania: este corect sa reliefam ineficienta din companiile de stat si este si mai intemeiat sa cerem/obligam o reforma a lor (sa privatizam daca este cazul). Dar competitivitatea unei economii si convergenta reala, care sa previna sufocarea in zona euro, reclama castiguri de productivitate sistematice, in tot sistemul economic, deci si in economia privata (si care sa nu fie devansate de miscarea veniturilor lucratorilor). Castiguri de producitivtate adecvate cer flexibilitate in alocarea resurselor, piete care sa functioneze fara rigiditati excesive. Cursul de schimb (ca si o politica monetara autonoma), ca mecanism de corectie a unor dezechilibre, are tocmai menirea de a compensa rigiditati, dificultati de adaptare, tensiuni acumulate in timp. Daca nu mai exista ce se intampla? Ce s-ar pune in schimb?
Exista acum un cvasi-consens ca 2015 nu este o tinta realista pentru Romania. Fara sa fie la calendele grecesti, tinta trebuie sa fie credibila, altminteri nu poate mobiliza eforturi. De asemenea, tinta presupune ca zona euro sa se fi intremat la momentul propus pentru aderare, ceea ce ar fi o preconditie. Tinta ar ajuta la ordonarea politicii economice si ar semnaliza ca ce scrie in Tratatul de aderare la UE nu este litera moarta. Dar avem o a doua preconditie nu mai putin importanta, care priveste stadiul de pregatire a economiei romanesti. Adica, sa fie intrunite criterii de convergenta nominala si de convergenta reala. Intre cele nominale, datoria publica, deficitul bugetar nu ar fi o problema, desi atentie mare trebuie sa fie la impactul regionalizarii, ca sa nu complicam soarta bugetului public central prin extravagante ale regiunilor (constitutia noua, daca va fi, ar trebui sa prevada reguli de conduita pentru regiuni, asa cum si Romaniei i se vor aplica cerintele Pactului Fiscal, ale six-packul, semestrului economic, etc). Inflatia si diferentialul de dobanzi sunt de examinat daca pot converge rapid catre niveluri de referinta din zona euro; nici stabilitatea cursului de schimb nu este un dat daca nu vor fi inregistrate castiguri de productivitate adecvate.
Criza zonei euro mai arata ceva: ca performantele economice depind covarsitor de calitatea institutiilor, care se concretizeaza in capacitatea de a impune disciplina bugetara fara a sugruma economia, in incasari fiscale de care depinde productia de bunuri publice (educatie, sanatate, infrastructura), in relatia dintre bugetul public si mediul de afaceri prin care se combate goana dupa rente, in dialogul intre partenerii sociali, etc. Poate Romania schimba textura institutionala, poate capata flexibilitatea in economie in 3-4 ani astfel incat sa tina pasul cu cei care dau tonul in zona euro? Teoretic pot fi conturate trasee pentru politici macro si de natura structurala. Dar lucrurile in realitate pot fi mult mai complicate. Deci ajung cativa in acest scop?
Daca zona euro ar capata o alta alcatuire, cu o uniune bancara care sa posede capacitatea fiscala (evocata de Herman van Rompuy), ce ar permite tarilor membre sa reziste la socuri asimetrice (inclusiv prin scheme de asigurare/transferuri fiscale), ai zice ca dilemele se reduc copios. Dar si aceasta ipoteza presupune realizarea unui buget al zonei euro relevant. Dar, sa admitem ca terminate fiind alegerile din Germania si avansate fiind reforme in Spania, Italia, Franta se va progresa iute pe toate componentele Uniunii Bancare, inclusiv cu aranjamente fiscale solide (care ar include obligatiuni comune).
Pe de alta parte, lectiile crizei indica ca va exista mefienta mare fata de primirea unor noi membrii. Romania are si handicapul intarzierii in spatiul Schengen. Dar sa admitem ca vom intra nu peste mult timp in Schengen. Un asemenea pas nu va reprezenta automat biletul de intrare in zona euro daca partenerii din UE nu vor vedea economia noastra ca avand robustete si rezilienta. Iar aceste doua trasaturi nu se pot obtine numai prin inflatie scazuta si deficite mici, ce pot fi temporare.
Absorbtie intensa de fonduri europene, modernizarea agriculturii, formarea bruta de capital fix cu orientare catre tradables (pentru asa ceva avem nevoie de o politica de curs care sa nu toleeze aprecierea leului), succes in atragerea unor investitii mari in sectoare strategice, un sistem de asigurari sociale reformat, un sistem bancar mai atent la nevoile de dezvoltare a productiei locale, sunt premize pentru legitimarea aderarii la zona euro. Desigur, la acestea se adauga reforma companiilor de stat si a sectorului public. Foaia de parcurs este mai complicata decat aderarea la UE, in opinia mea.
In fine, conteaza mult care va fi climatul general in Europa. Acest climat implica, pe de o parte, politici la nivelul UE (al zonei euro) care sa nu se rezume la austeritate si care sa tina cont de cicluri economice diferite intre tari; si, pe de alta parte, atmosfera depinde de gestionarea asteptarilor cetatenilor, de increderea lor in cei care guverneaza. Daca recesiunea adanca va persista in sudul zonei euro, cu somaj mare in Spania, Grecia, Portugalia, etc se risca destabilizare politica pe un front larg. De aceea sunt necesare reajustari in programele de consolidare/corectie fiscala. Adancirea integrarii nu se poate face impotriva cetatenilor, in cele din urma.
Desi aspecte “geopolitice” revin in prim plan, logica economica nu poate fi data la o parte; ea poate avea, din nou, efect de bumerang daca este neglijata.
0
0
