Habemus Papabilieste numele unei serii de filmulețe apărut pe Youtube în care John Allen vorbește despre cardinalii cu șanse reale de a deveni papă și care mi-a dat ideea acestui articol. Brusc întreaga lume a început să se intereseze de cei care au șanse să urce pe tronul lui Petru. Informația nu este atât de secretă pe cât ni se creează impresia. Dacă urmărim declarațiile celor implicați în această aventură teologică, vom vedea că așa zisele diferențe de opinie care divid lumea catolică nu sunt cele legate de Vatilicks sau cele despre împărțirea fondurilor Băncii Vaticanului. Ci sunt unele firești pentru lumea în care trăim azi.
Există mai multe axe care structurează pozițiile diferite din interiorul Vaticanului.
Pe prima aș numi-o geopolitică. Ea pleacă de la întrebarea: “un Papă european sau un Papă non-european?”. Trebuie însă înțeles că nu este vorba despre o diviziune strict geografică, ci de una conceptuală. Catolicismul unificat de aceleași dogme și același cap al bisericii reprezintă o realitate diferită dacă vorbim despre catolicismul european care a ieșit înfrânt din lupta cu secularismul, despre catolicismul nord-american asemănător cu cel al neoprotestanților, catolicismul latino-american și cel african pigmentat de tot felul de practici magice. Dacă vom avea un nou papă european atunci discursul său foarte adaptat realităților din Europa s-ar putea să nu transmită mare lucru unor credincioși care nu se luptă cu dictatura relativismului, ci cu sărăcia și cu alte religii. Cardinalul Scola, arhiepiscop de Milano, personalitate echilibrată care combină o cultură teologică cu o umanitate deschisă, ar putea fi candidatul italienilor, pentru acest job. Pe de altă parte, un Papă american s-ar putea să pară europenilor ca fiind un extremist care nu este suficient de cultivat și rafinat în subtilități dogmatice. M-aș putea obișnui cu Marc Ouellet, arhiepiscopul de Quebec ca Papă, dar mie uneia mi-ar și foarte greu să gust glumițele și atitudinea patriotică a cardinalului Dolan de New York (“Credem în Hristos și în SUA”). Pe de altă parte, am prieteni care l-ar considera foarte potrivit pe Dolan pentru a promova o formă reinventată de creștinism bazată de libertatea radicală a persoanei umane în relație cu Hristos.
Proveniența Papei ne va spune mult despre tipul de valori pe care se va pune accentul efortul de gândire a creștinismului în contextul marilor întrebări contemporane. Lupta europenilor cu filosofia clasică nu este deloc de aceeași natură cu lupta latino-americanilor cu implicațiile economice și politice ale fiecărui gest religios pe care îl fac. Recenta spovedanie și înmormântare a liderului socialist Chavez ne arată faptul că nimeni nu are probleme de imagine în a fi creștin în acea parte a lumii, singura problemă este ce punem în spatele etichetei de creștin. Evident este posibil ca pe patul de moarte lui Chavez chiar să îi fi părut rău de o viață întreagă dusă în absența lui Dumnezeu. Iar doctrina creștină ne învață că și cel ce se convertește în al 12-lea ceas poate să se mântuiască. Cel mai probabil, însă, această atitudine să nu fie altceva decât o formă de melanj relaxat între politică, revoluție și creștinism, specifică unei culturi diferită decât cea liberală, bazată pe separarea radicală a bisericii de stat. Arhiepiscopul de San Paolo, Odilo Peter Scherer este candidatul cu cele mai mari șanse provenind din acest continent. Dacă statisticile ar fi cele care aleg un Papă atunci continentul cu numărul cel mai mare de catolici ar trebui să dea un nou conducător al Bisericii Romano-Catolice. S-ar putea ajunge și la o soluție de compromis, așa cum este cardinalul Leonardo Sandri, născut la Buenos Aires, dar din părinți italieni și care și-a petrecut o bună parte din viață ca diplomat al Sfântului Scaun – așezat deci față în față cu realitățile europene. Într-un fel, europenii ar merita să piardă supremația culturală în Biserică întrucât stilul lor de a transmite creștinismul a pierdut în fața culturii postmoderne. Pe de altă parte, asta ar însemna încheierea unui episod lung în istoria creștinătății, care a început cu Constantin, și ar echivala cu o piatră funerară așezată pe cultura europeană creștină.
Un Papă non-european poate însemna și cardinalul filipinez Luis Antonio Tagle, deja celebru prin carisma sa și prin reacțiile entuziasmate pe care discursurile sale le provoacă. Totuși, cred că în cazul lui Tagle vărsta este un dezavantaj serios, are doar 55 de ani, ceea ce ar însemna, conform unei medii de vârstă ca cea a lui Benedict, aproximativ 30 de ani de pontificat. Mult prea mult pentru lumea noastră care se schimbă cu o viteză uluitoare.
A doua diviziune importantă este cea dintre conservatori și progresiști, între cei care vor să păstreze biserica cât mai aproape de mesajul ei autentic și cei care vor să o adapteze la modernitate. Tentația în care conservatorii pot cădea este cea a identificării creștinismului cu tradiția și a unei opoziții cu orice preț la modernitate. Foarte mulți credincioși catolici au fost dezamăgiți în 1950, momentul publicării enciclicei Humani Generis care refuză credincioșilor căsătoriți posibilitatea de a apela la metode contraceptive (cu excepția metodei calendarului). Tradiționaliștii de frica de a nu deschide cutia Pandorei refuză toate tipurile de reforme și ajung foarte curând să pună semnul egal între folosirea metodelor contraceptive și avort sau între a permite recăsătorirea în cazul celor divorțați și a permite mariajele gay. Progresiștii pe de altă parte, cad în tentația unei mentalități revoluționare. Nimic de până acum nu este suficient de bun, schimbările radicale ne-ar permite să înnoim fața creștinismul și apoi pe cea a pământului. Iubirea de aproape, servirea lui, a-l hrăni pe cel flămând și a-l îmbrăca pe cel gol sunt singurele virtuți care contează, în fața lor întreaga dogmatică pălește. Întruparea uneia din cele trei persoane ale Treimii în tâmplarul din Nazaret devine o chestiune de lux metafizic, ceea ce ne interesează este imaginea revoluționarului, a celui care poate printr-un discurs în piața publică să schimbe viețile a miliarde de oameni. Trebuie discernământ pentru a alege între unde anume e bine ca Biserica să își adapteze limbajul pentru a fi înțeleasă de oamenii secolului XXI și unde anume Biserica trebuie să rămână fermă pe poziții pentru a nu perverti inima creștinismului. Așa cum Biserica nu se prezintă la fel pe arii geografice diferite, ea nu se prezintă în același mod nici de-a lungul istoriei. Cum gândim o Biserică care fără să relativizeze mesajul creștinismului să poată totuși să găsească o nouă formă de evanghelizare? Acest termen de nouă evanghelizare este folosit din ce în ce mai des în mediile catolice, el referindu-se nu doar la catehizarea celor ce nu cunosc mesajul creștin, ci, în primul rând, la evanghelizarea propriilor credincioși care, trăind într-un mediu creștin și declarându-se catolici la recensăminte, trăiesc totuși după standardele lumii secularizate, și nu după valorile creștine. Care este cel mai bun candidat pentru a fi apostolul unei noi evanghelizări, acesta este unul dintre criteriile care vor conta în alegerea noului Papă.
Catolicismul combină elemente ale unei credințe vii, ale unei culturi teologice imense și ale unei instituții birocratice fără de care haosul ar pândi la ușă. Este extrem de greu să nu transmiți un mesaj care se vrea universal fără să-l transformi într-un limbaj de lemn.
Pe 12 martie a început conclavul. Primul tur de scrutin a avut în seara aceleiași zile și va continua până când unul dintre cardinali va atinge două treimi din voturi și pe hornul Vaticanului va ieși un fum alb care să ne anunțe Habemus Papam! Dacă negocierile se vor dovedi foarte dure și ne vom apropia de data Floriilor catolice, 24 martie, fără un Papă, cel mai probabil se va trece la un tur de scrutin cu majoritate simplă. Pe lângă numele pomenite mai sus, presa mai vehiculează și numele cardinalului Sean O’Malley, de Boston a cărui imagine nu o pot disocia de a tizului său Sean Connery în rolul din Numele Trandafirului. Cardinalul O’Malley călugăr capucin a declarat că nu se va despărți niciodată de rasa sa pentru că nu se așteaptă să fie ales Papă. Dar și al primatului Ungariei Péter Erdő, un cardinal crescut în spatele Cortinei de Fier, care știe ce înseamnă să te lupți cu forțele politice pentru credința ta. Printre italieni, mai este pomenit și cardinalul Ravasi, președintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, care a vizitat de curând România. Un alt candidat posibil ar fi austriacul Christoph Schönborn, cunoscut la noi pentru cartea sa Icoana lui Hristos și pentru apropierea sa de cultura ortodoxă.
