Discuţiile legate de eşecul / succesul negocierilor pe bugetul UE 2014/2020 contează mult mai puţin acum. Zarurile au fost aruncate şi pare că a ieşit mai puţin pentru ţările de coeziune. Majoritatea ţărilor au pierdut în valoare reală deoarece rata inflaţiei la nivelul UE în perioada 2007-2013, de 18,1%, este mai mare decât creşterile procentuale ale sumelor alocate în exercitiul financiar 2014-2020, comparativ cu precedentul exerciţiu financiar. Faţă de exerciţiul financiar precedent, Polonia a câştigat atât la fondurile structurale şi de coeziune cât şi la fondurile pentru agricultură (plăţi directe şi dezvoltare rurală). Polonia a ştiut să-şi maximizeze pierderile faţă de propunerea Comisiei – este cu adevărat un câştigător.
După insistenţa ţărilor creditoare în a reduce bugetul UE, ţările de coeziune pare că au folosit strategia minimizării pierderilor. Faţă de propunerea Comisiei Europene de 1003 miliarde euro, în varianta adoptată în 8 februarie (de 960 miliarde euro) România a pierdut cel mai mult, 21% din reducerea totală a bugetului UE fiind decontată de ţara noastră. Ungaria, Cehia, Slovenia sunt şi ele ţări perdante pe fondurile structurale şi de coeziune ca urmare a condiţionalităţilor de acordare a fondurilor, dar cu pierderi mult mai mici. Polonia şi-a minimizat şi ea pierderea, echilibrându-şi reducerea pe cei doi piloni – coeziune şi agricultură.
Să răspundem structural la câteva întrebări legitime legate de negocierile de la Bruxelles şi rezultatul obţinut. Câştigă cineva din reducerea bugetului UE cu 43 miliarde euro faţă de propunerea Comisiei? Este bugetul pe 2014-2020 mai bun decât bugetul european anterior? De ce România nu a reuşit să minimizeze pierderea faţă de propunerea Comisiei? Ce efecte va avea reducerea bugetului României de la 48 miliarde euro (propunerea Comisiei) la 39 miliarde euro?
Câştigă cineva din reducerea bugetului UE cu 43 miliarde euro faţă de propunerea Comisiei? Nu. Nu vor câştiga nici măcar ţările care sunt creditoare nete la bugetul UE. O reducere de 43 miliarde euro din sumele alocate pentru coeziune înseamnă o convergenţă mai scăzută în ţările nou membre sau cele din flancul sudic. Înseamnă plusuri mai mici la creşterea economică, înseamnă pierdere de viteză la infrastructură, la capitalul uman, la tehnologie, la competitivitate. Înseamnă o divergenţă mai mare faţă de ţările dezvoltate din UE şi înseamnă minus de venituri şi pentru companiile care au investiţii în ţările de coeziune. Înseamnă probleme sociale mai mari în ţările mai puţin dezvoltate. Nu în ultimul rând, înseamnă creşterea asimetriei de răspuns la criză între ţările dezvoltate – care vor creşte productivitatea, împingând frontiera tehnologică tot mai departe şi ţările de coeziune, cărora le va fi imposibil să o atingă (mă refer aici la frontieră).
Este bugetul pe 2014-2020 mai bun decât bugetul european anterior? Nu, şi mă aşteptam să văd o flexibilitate mai mare a construcţiei bugetare europene, să înţelegem ceva din ce tip de creştere, ce model de creştere vrea să propună UE. Mă aşteptam să văd un buget care să fie compatibil cu intenţia UE de a trece către forme superioare ale integrării – Uniune Fiscală, Uniune Politică, desăvârşirea Uniunii Economice şi Monetare s.a. În plus, imaginaţi-vă, niciun studiu de impact serios nu a fost făcut la nivelul UE astfel încât să justifice macroeconomic tăierea de fonduri de la un capitol şi majorarea altuia sau tăierea de la o ţară mai mult decît în cazul alteia. Mai întreb ceva: care este viziunea de pornire a construcţiei bugetare europene pentru relansarea creşterii europene în condiţiile în care vă aduceţi aminte de Pactul de Creştere Economică şi crearea de locuri de muncă propus prin vara anului 2012 în valoare de 120 miliarde euro – fonduri europene neutilizate plus împrumuturi de la BEI? Chiar, ce s-a întâmplat cu iniţiativa?
De ce România nu a reuşit să minimizeze pierderea faţă de propunerea Comisiei? În primul rând, marja de negociere a ţării noastre a fost blocată de gradul scăzut de absorbţie, cauzat în proporţie covârşitoare de proasta organizare instituţională şi fraudele descoperite în perioada 2009-2011. Pe de altă parte, România nu a ştiut să rezolve ceea ce în macroeconomie – teoria jocurilor – se cheamă Dilema Prizonierului. Este un joc de strategie care se predă studenţilor la facultăţile economice în anul I. Mergând pe negocierea individuală şi renunţând astfel la capacitatea potenţial mai mare de negociere dată de apartenenţa la grupul Prietenii Coeziunii, România a obţinut un rezultat suboptimal. În condiţiile în care România îşi coordona poziţia cu celelalte ţări de coeziune – chiar dacă existau diferenţe şi între aceste ţări – rezultatul putea fi mai bun, nu perfect. Oricum, ex post, se vede că propunerea “reverse safety net” a fost o armă eficientă prin care ţările net creditoare au reuşit să “spargă” interesele comune ale ţărilor de coeziune. Grupul care a susţinut Cheltuirea mai bună a banilor europeni (cine nu vrea asta!?) (Germania, Franţa, Ţările Nordice, Austria Olanda etc) a reuşit să canibalizeze discuţiile dintre ţările de coeziune astfel încât la nivelul negocierilor bilaterale foarte probabil că fiecare a căutat să-şi maximizeze interesele individuale. Este clar, dacă ţările de coeziune reuşeau să-şi coordoneze eforturile de negociere câştigau toate faţă de rezultatul obţinut acum. În caz contrar, vedem ce s-a întâmplat. Polonia a căştigat (prin minimizarea pierderilor), celelalte ţări din grup au pierdut. Pare că România a pierdut cel mai mult.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
