La exact doi ani de la declanşarea (spontană?) a primăverii arabe, la Cairo protestatarii sunt din nou în Piaţa Eliberării („Tahrir Square”), denumită aşa de la Revoluţia din 1952: ce nume predestinat!, chiar mai potrivit pentru violenta răbufnire a unui popor captiv, în comparaţie cu civilizata (şi cu trimiteri academice) Piaţă a Universităţii de la noi.

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala

De fapt, comentatorilor occidentali le vine greu să precizeze dacă aceştia au revenit acum sau n-au plecat niciun moment începând de atunci, atâta doar că CNN a fost prins şi cu alte treburi prin lume. Din când în când, alegerile parlamentare sau prezidenţiale, venirea la putere a Frăţiei Musulmane, adoptarea controversatei noi Constituţii sau decretul abuziv (ulterior retras) al preşedintelui islamist moderat Morsi au adus în casele noastre imaginile mâniei continue a egiptenilor. Israelul a avut din nou dreptate: revolta populară care a condus la eliminarea dramatică a unor longevivi dictatori din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (Tunisia, Egipt, Libia) a deschis totodată calea instabilităţii politico-sociale (vezi Siria, Egipt, Libia, Mali), a manifestării libere a frustrărilor economice şi a mişcărilor islamiste, într-o „primăvară” care nu se mai sfârşeşte. Şi care nu a oferit până în prezent soluţii concrete pentru o viaţă mai bună.

După treizeci de ani de încremenire în epoca Mubarak, Egiptul se redescoperă pe sine într-o manieră abruptă, cu toate frustrările, dezacordurile interne şi neînţelegerile care caracterizează o ţară ce începe să respire, să privească în jur, să comunice. O figură teribil de contestată a istoriei comuniste şi postcomuniste din România ne spunea, la începutul anilor 90, că tranziţia noastră spre democraţie va dura douăzeci de ani. Ne-am supărat, l-am detestat, l-am contrazis: doar era vorba de Europa, de o populaţie încălţată şi alfabetizată (cu termenul de educaţie suntem mai precauţi acum, când ştim despre ce este vorba), cu apă curentă, canalizare şi TV cablu, cu tradiţii culturale elitiste antebelice, cu un oarecare trecut democratic şi vecinătăţi central-europene onorabile. Şi tot a durat…

Când am vizitat Cairo, cu ani în urmă, m-a frapat amestecul puternic contrastant de pe stradă, de sărăcie (şi mizerie, de ce să n-o spun?), de oameni desculţi şi figuri chinuite, de vânzători care cărau pe umăr tăvi cu „păhărele” de apă, de copii aflaţi la muncă, de aglomeraţie şi trafic din care nu înţelegi nimic (nu spun că era fără nicio regulă, dar probabil regulile nu erau ştiute decât de şoferii localnici) şi lux, proprietăţi frumoase, elite bine pregătite, interlocutori agreabili etc. Am mai observat că Alexandria şi Cairo sunt două lumi diferite, în primul caz simţind uşor şi cu plăcere aerul mediteranean (la propriu şi la figurat), iar în cazul uriaşei capitale neputând ignora arşiţa şi praful roşu venind din deşertul apropiatei Sahare, mulţimea nu ştiu de ce ameninţătoare în ansamblul ei (deşi fiecare în parte părea rezonabil) şi presiunea tăcută a Islamului, o senzaţie greu de explicat pe care o poţi avea doar în spaţii culturale esenţialmente diferite.

Acum, această ţară unică în felul ei, căreia umanitatea îi datorează atât de mult, nu-şi mai găseşte liniştea. De la Alexandria până la Aswan, creşte opoziţia faţă de guvernarea Frăţiei Musulmane. Or fi fiind puţini cei care protestează în raport cu cei care au votat pentru actuala putere (cunoaştem fenomenul din 1990, nu?) dar sunt tot mai vizibili. Şi vor convinge tot mai mulţi să li se alăture. Probabil, opţiunile divergente se vor radicaliza. Vor apărea şi contestatarii contestatarilor, pe cămile (versiunea arabă a minerilor din vara lui 1990, aşa cum am mai văzut) sau cu blindatele, apărând guvernarea. Odată descoperit gustul protestului, după treizeci de ani de tăcere, nu se vor opri curând.

Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro