Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Cu volanul pe dreapta: britanicii faţă cu agenda franco-germană

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Joi, 24 ianuarie 2013, 16:59 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Povestea e veche şi, în opinia mea, fără sfârşit. Episoade anterioare ale acestui continuu dialog insulă-mainland au avut loc în anii ’70 (încă de la momentul aderării – 1973), apoi 84-86 (guvernarea Thatcher, negocierea Single European Market) şi 90-92 (în pregătirea Tratatului de la Maastricht), rezultatul fiind de fiecare dată obţinerea unor concesii tehnice privind obligaţiile Marii Britanii în raport cu politicile comune ale Uniunii Europene. Probabil, aşa va fi şi acum, mai ales că se pregăteşte un nou ciclu bugetar european de şapte ani (acum se decide cât contribuie şi cât primeşte fiecare stat membru în perioada 2014-2020) iar declinul economic prelungit al Europei pare să fie buna ocazie a unei reglări de conturi, la propriu şi la figurat, între Londra şi tandemul franco-german, care face de multă vreme agenda Uniunii. În 2011, de pildă, premierul Cameron nu a semnat compactul fiscal-bugetar adoptat de 25 din cei 27 de membri ai Uniunii, împiedicând ca acesta să devină tratat comunitar şi limitându-l astfel la statutul de acord inter-guvernamental.

Nu cred că Marea Britanie va alege să se retragă complet din Uniunea Europeană (cel puţin nu înainte de a fi sigură că destrămarea este iminentă, ceea ce nu este cazul deocamdată), aşa cum nu cred că Scoţia va vota masiv la referendumul din 2014 să iasă din Marea Britanie. Una e să zici că vrei să pleci, aşteptând eventual să fii rugat să rămâi şi crescându-ţi astfel „cota” în cadrul negocierilor, şi alta e să-ţi faci efectiv bagajele şi să renunţi la o realitate cunoscută pentru una incertă. Dar, când lucrurile nu merg bine, este mai indicat să arăţi electoratului tău că vina este în altă parte, securizându-ţi astfel viitorul politic.

La fiecare ciclu de zece sau cincisprezece ani, mai ales când pe 10 Downing Street cârma este de dreapta (conservatoare), britanicii ţin să le reamintească europenilor continentali că Marea Britanie este altfel şi trebuie tratată cu deferenţa care se cuvine unei puteri cu totul speciale, unei imperiu care face legătura între civilizaţia europeană şi cea nord-americană, unui sistem de gândire căruia lumea modernă îi datorează atât de mult în plan politic, economic, doctrinar, cultural, ştiinţific. Londra vrea să participe la masa deciziilor europene, dar să nu intre în jocul asumării costurilor şi riscurilor comune. Vrea acces pe piaţa comună şi eventual un cuvânt greu de spus la Bruxelles, dar nu vrea să împartă nota de plată cu ceilalţi. Vrea să-şi vândă produsele fără taxe vamale pe o piaţă de 500 milioane de consumatori dar nu vrea uniunea fiscală şi bancară propusă de Berlin şi Paris. Aiasta nu se poate, pare să sugereze (în traducere nediplomatică) cancelarul Markel, desigur într-un limbaj politicos, când se declară pregătită să discute cererile britanicilor dar atenţionează că „şi alte ţări pot avea cereri specifice”. Cu alte cuvinte, un fel de răspuns ardelenesc: „la toţi ni-i greu”.

Fireşte, premierul Cameron ştie bine toate aceste lucruri. Este un lider inteligent şi pregătit. Dar într-o democraţie jocul trebuie jucat, cu tot ritualul aferent, după „regula casei”, dacă vrei să fii în continuare susţinut de ai tăi. Nici în politica mare nu faci întotdeauna ceea ce vrei, sau mai ales acolo. David Cameron nu a avut deci de ales. Discursul din 23 ianuarie trebuia rostit. Acum. Momentul este, dealtfel, bine ales: nici prea aproape, nici prea departe de alegerile interne din 2015, relativ aproape de euro-parlamentarele din 2014, în plină dezbatere europeană a bugetului şi a mecanismelor de guvernanţă economică supranaţională. Partenerii UE trebuiau descurajaţi imediat să ceară prea mult Londrei, în timp ce pentru alegătorii britanici aceasta este o idee care, odată lansată la apă, poate fi lăsată să crească şi să se dezvolte liber, oricum nu este o urgenţă. Referendumul ar urma să aibă loc între 2015-2017, dacă britanicii vor realege Partidul Conservator pentru încă un mandat. Deci, David Cameron „s-a acoperit” pe tema europeană, şi intern, şi extern, pentru orice eventualitate. Faptul că vicepremierul liberal Nick Clegg (centrist) nu este de acord cu ieşirea din Uniune este cu atât mai bine, îi individualizează mai clar în cadrul guvernării şi le securizează, ambelor partide, electoratul. Acum câteva săptămâni, o figură exotică şi marginală a politicii britanice (europarlamentarul Nigel Farage, liderul UKIP) ar fi spus: oricum, avem soluţii şi fără europeni, putem adera ca al 51-lea stat al federaţiei americane. Dincolo de trivialitatea ideii, care oricum nu este nouă, ne amintim celebra butadă cu englezul care îl întreabă retoric pe german: cum puteţi trăi atât de izolaţi pe continent?

Fără îndoială că nu toţi britanicii sunt anti-europeni sau eurosceptici. Întâmplarea face ca nici măcar liderul conservatorilor britanici să nu fie un anti-european. Dar circa 40% dintre locuitorii Regatului Unit ar prefera să vadă ţara în afara Uniunii iar majoritatea covârşitoare a acestora sunt votanţii Partidului Conservator. O grupare puternică din partid a presat, se pare, pentru această intervenţie publică mult mediatizată. Dacă liderii conservatori nu ocupă urgent tema discursului anti-Bruxelles, este posibil să o facă alţii, de pildă Partidul Independenţei Marii Britanii (o să zâmbiţi), care a obţinut aproape 3% la ultimele alegeri iar acum este cotat cu 7-12%(!). Oare de unde să vină aceşti votanţi virtuali, din a cui zonă electorală?



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















896 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by