De regulă, se spune că temele politice din afara spaţiului euro-atlantic nu au impact public la noi şi nu intră în atenţia cititorilor, nici măcar a celor relativ familiarizaţi cu agenda internaţională, oricum puţini. Prea departe, prea vag, prea diferit cultural de realităţile „lumii noastre” (inteligibile, să zicem aşa), prea străin de interesele şi grijile noastre zilnice…Nici argumentele deja consacrate ale globalizării, ale riscului extinderii unui fenomen local sau regional ori ale consecinţelor apropiate ale unei teme aparent îndepărtate nu suscită interesul oamenilor de a fi preocupaţi, de pildă, de ceva care se întâmplă în Africa sau în America de Sud. Firesc, veţi spune, nici cei de acolo nu citesc despre noi. Dar asta nu înseamnă că lucrurile despre care nu ştim nu există sau nu pot fi importante. Să încercăm.
Mali. Mali who? La sud de Algeria, est de Senegal şi nord de Coasta de Fildeş, aşadar în centrul regiunii de interes post-colonial al Franţei (cum care?, colega noastră de Uniune şi de Alianţă, „partenerul nostru strategic”) se întâmplă ceva semnificativ. Venind dinspre nordul ţării spre sudul controlat încă de trupele guvernamentale, o insurgenţă „jihadistă” înaintează şi ocupă teren, la propriu şi la figurat, pe baza unui mesaj islamist de genul celor deja cunoscute din alte ţări ale Orientului Mijlociu şi Nordului Africii. Rebelii ar fi în total 10.000-12.000, din care se pare că există un grup de 3000-4000 de luptători relativ antrenaţi. Preşedinţia franceză a anunţat oficial desfăşurarea a 2500 de militari şi declanşarea unei intervenţii aeriene şi terestre prompte, menite să blocheze insurgenţa şi să împiedice preluarea controlului asupra ţării de către islamişti. Ar însemna apariţia unei noi oaze pentru Al-Qaeda sau pentru alte grupări teroriste în inima zonei africane de interes francez (investiţii în energie în Algeria, în minerit în Niger, plantaţii de cacao în Coasta de Fildeş, toate fiind ţări învecinate cu Mali). Comparaţiile cu Afganistanul nu au întârziat să apară, la 11 ani de la o ofensivă internaţională majoră menită să elimine spectrul fundamentalismului islamic, campanie rămasă până astăzi cu un rezultat destul de neclar pentru comunitatea occidentală, în pofida atâtor victime şi costuri enorme.
Oarecum surprinzător, trupele franceze s-au confruntat în prima fază a operaţiunilor cu un semi-eşec (în sensul că rezultatele n-au fost pe măsura aşteptărilor Hexagonului), fiind necesar să se recunoască faptul că rezistenţa jihadiştilor a fost subestimată, ceea ce este deja o lovitură destul de serioasă pentru serviciile de intelligence şi pentru strategii (planificatorii) operaţiunii, fie ei cu sprijin american sau nu. Este aşteptat sprijin militar de urgenţă din regiune precum şi suplimentarea forţei de atac a trupelor franceze, ceea ce este oarecum mai dificil de realizat în termeni de ore sau zile datorită distanţei. Marţi încă nu intraseră în Mali trupele promise de statele vecine Senegal, Niger şi Burkina Faso, dar, realist vorbind, nu ar trebui contat excesiv pe soluţionarea situaţiei de securitate apărute acolo de către cei 500 de militari promişi de Burkina Faso. Probabil (cel puţin aşa ar fi normal), Franţa va reuşi curând să anihileze prin lovituri aeriene şi intervenţie terestră forţele înarmate ale rebelilor iar insurgenţa va fi învinsă, cu sau fără ajutoare militare din zona Africii de vest.
Altceva merită însă notat aici. Unde sunt Statele Unite în această „afacere” din Mali? Bine, să admitem că a existat sprijin logistic sau de informaţii pentru Franţa, ceea ce este absolut firesc în cazul a două puteri aliate. Dar retragerea Americii din rolul de „poliţist global”, cu care ne obişnuisem în perioada unipolarismului de după Războiul Rece, lasă ecuaţia de securitate a lumii contemporane într-o incertitudine care ar trebui poate să ne intereseze într-o măsură mai mare. După ce europenii au fost lăsaţi şi încurajaţi să arate ce ştiu sau pot să facă în Libia (a durat cam mult iar eficacitatea franco-britanică a fost îndoielnică), după tergiversarea cumplită din Siria, după expunerea francezilor în Mali (deocamdată fără un ajutor consistent) mesajul Washingtonului pare clar: cine are un proiect de securitate, să-l susţină şi să-l ducă la bun sfârşit, trupele americane servesc în primul rând intereselor strategice ale Statelor Unite şi contribuabililor americani. Nici Parisul sau Berlinul nu au susţinut Statele Unite în Irak, în 2003. Desigur, inaugurarea noului mandat prezidenţial al lui Barack Obama, pe 20-21 ianuarie, ar putea fi un bun motiv ca administraţia Statelor Unite să evite o implicare militară directă. Vom vedea peste o săptămână-două, o lună, noile orientări, mai ales că Departamentele de Stat, al Apărării şi CIA îşi înnoiesc conducerile chiar în aceste săptămâni.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
