Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre cultura politica a romanilor IV: elitele regionale

de Alexandru Cabuz     Contributors.ro
Sâmbătă, 5 ianuarie 2013, 16:43 Actualitate | Opinii


Alexandru Cabuz
Foto: Arhiva personala

În precedenta contribuţie am evitat o discuţie a caracterului fragmentat şi regional al culturii politice româneşti. În cele ce urmează voi discuta cele doua principale consecinţe nefaste ale acestui fapt în politica recentă: tendinţa centralizatoare pe plan intern şi cultura de vasalitate pe plan extern. Voi arăta că ambele abordări nu mai sunt utile în contextul României moderne, sugerând şi o soluţie la problema lipsei de maturitate a noii clase conducătoare post-comuniste.

În primul rând este important de înţeles că aspectul fragmentat şi regional al geo-politicii româneşti nu este doar un accident sau ghinion istoric, ci o trăsătură fondatoare a culturii noastre, stând la baza acelui caracter unic şi excepţional atât de des invocat, şi mai ales lamentat, în discursul public şi academic românesc. O mulţime de argumente şi analize au fost avansate şi dezbătute pe acest subiect încă de la începutul perioadei naţional-revoluţionare (sec. 19), majoritatea acoperind un spectru îngust între complex de inferioritate, negare şi auto-flagelare fetişistă. În prezenta contribuţie aş dori să promovez contrariul: valoarea şi importanţa acestei trăsături specifice, şi importanţa conservării şi valorificării ei ca trăsătură definitorie a românismului.

La originea întregii problematici se află o realitate unică cel puţin în Europa. Românii ocupă un spaţiu geografic cu particularitatea unui lanţ muntos nu circumscris ci median. Această realitate, şi repercusiunile sale compuse şi suprapuse de-a lungul secolelor, sunt suficiente pentru a explica o mare parte din trăsăturile specifice subliniate/lamentate de numeroşii autori care s-au aplecat asupra problemei. Voi menţiona doar câteva dintre consecinţele cele mai importante ale faptului.

  1. Lanţul muntos a constituit o frontieră naturală şi strategică pentru marile puteri adiacente, în încercările lor de a-şi stabili un „spaţiu vital” de influenţă şi control. Aceasta este originea caracterului „marginal” al teritoriului românesc.
  2. Datorită lanţului muntos, diferitele evenimente şi perioade istorice au fost percepute şi trăite în moduri complet diferite de românii din regiuni diferite. Situaţii precum invazii, războaie, secete sau persecuţii puteau să afecteze radical românii dintr-o regiune, dar puţin sau deloc pe cei din alte regiuni. Acest aspect deosebeşte fundamental românii de vecini precum polonezii, bulgarii sau ungurii, a căror istorie a fost mai coerentă: acele popoare au fost întotdeauna „în aceeaşi barcă”, la bine şi la rău. Nimic mai diferit de istoria românilor.
  3. Lanţul muntos introduce problema unei structuri regionale greu de administrat unitar şi coerent (unificat) datorită necesităţii unei infrastructuri de transport şi comunicare foarte costisitoare (şi deci inexistente) nu doar în epocă, dar până în ziua de astăzi.
  4. Combinaţia între o geografie deschisă şi deci greu de apărat, şi o fragmentare (datorită aceluiaşi lanţ muntos) în regiuni mici sau medii, fără masa critică necesară unei apărări eficiente în faţa agresiunilor externe (situaţie preferată şi întreţinută evident şi de puterile vecine).
  5. Ocuparea unui teritoriu predominant deluros şi muntos, în mare parte împădurit, conducând la o densitate redusă a populaţiei şi amplificând problema lipsei masei critice în faţa agresiunilor externe. Zonele cele mai fertile, şi deci capabile să întreţină o populaţie mai densă, sunt şi cele mai expuse, anulând practic valoarea lor strategică (Bărăganul şi Basarabia).

Din punctul de vedere al politicii interne, principala consecinţă a acestor aspecte este că în realitate în istoria românilor nu se poate vorbi de o singură clasă conducătoare (aspect ignorat exprès în precedenta contribuţie). Marea boierime moldo-valahă a fost de fapt trei: cea din Moldova, cea din Muntenia şi cea din Oltenia. La rândul lor, interesele românilor din Banat şi Transilvania au fost susţinute şi reprezentate de elite de o cu totul altă factură şi provenienţă decât cele din Moldova şi Ţara Românească. Dobrogea a devenit o provincie românească abia la sfârşitul secolului 19.

Din păcate însă, la momentul elaborării construcţiilor constituţonale româneşti (în special cele din 1923 şi 1991), această problematică a fost complet ignorată, fiind incompatibilă cu ideologia naţional-revoluţionară care a determinat crearea României ca stat. Spre deosebire de aspectul oligarhic al politicii, însă, în care România face notă discordantă cu vestul Europei, în ce priveşte fragmentarea, România se află într-o situaţie foarte asemănătoare cu cel puţin două ţări occidentale, care au avut o experienţă asemănătoare, din acest punct de vedere: Germania şi Italia. Aceste ţări au o istorie şi cultură cel puţin la fel de fragmentată şi regională ca România, şi tendinţa naţional-revoluţionară a secolului 19 le-a impus şi lor, forţat, o abordare centralizatoare. Rezultatele au fost proaste în ambele cazuri. În perioadele de guvernare liberală (non-autoritară) dar centralizată longevitatea medie a prim-miniştrilor a fost foarte redusă (1.9 ani pentru Regatul Italiei 1861-1946, 1 an pentru Republica de la Weimar 1919-1933 şi 1,7 ani pentru Republica Italiană 1946-2012). Germanii şi italienii, ca şi românii, au fost întotdeauna şi rămân până astăzi extrem de „provinciali”, din punct de vedere al politicii interne. Stabilitatea politică a României este comparabilă cu cele enumerate mai sus: între 1862 şi 1881 avem o longevitate medie a primilor miniştri de 1 an, în perioada Regatului 1881-1919 o medie de 1,7 ani, în perioada României Mari de 0,8 ani, iar în România post-comunistă de 2,1 ani.

Divergenţa majoră între cele trei ţări intervine însă în momentul în care Germania se descentralizează. Brusc, aceasta se transformă din „nebunul” Europei, în stâlpul său de susţinere: Germania Federală este cea mai stabilă mare putere occidentală, cu o longevitate medie a guvernării de 7,9 ani (Marea Britanie – 5 sub Elisabeta II, Franţa – 7,5 sub a V-a Republică, SUA – 5,3 după Al Doilea Război Mondial). Observăm că soliditatea (internă sau externă), coerenţa şi consensul nu sunt corelate cu gradul de centralizare al unui sistem politic ci cu relaţia de adecvare între un sistem politic şi cultura politică a populaţiei. Soluţia fragilităţii României în faţa tensiunilor interne sau presiunilor sau chiar agresiunilor externe nu este un guvern central puternic, ci un stat puternic – diferenţa este fundamentală – în prezent România are un guvern central puternic, dar un stat foarte slab. Un stat puternic presupune identificarea unui aranjament constituţional cu adevărat reprezentativ între capitală, regiuni (indiferent de denumire), şi cetăţeni, ceea ce România astăzi nu are.

Problema claselor conducătoare

Este extrem de important de remarcat saltul remarcabil în materie de stabilitate politică între perioada României Mari (0,8 ani) şi România post-comunistă (2,1 ani), chiar dacă rămânem mult sub standardul occidental (5-8 ani). Acest aspect se explică prin faptul că regimul comunist a operat două modificări extrem de importante. Prima şi cea mai durabilă, este uniformizarea etnică şi socială, sau „românizarea” claselor conducătoare (celebrele „rădăcini sănătoase”). Această schimbare de ştafetă la conducerea României este ireversibilă. A doua, mult mai fragilă, este tentativa de înlocuire a diferitelor conduceri regionale (care înainte îşi derivau legitimitatea şi puterea de la nivel local, de jos în sus) cu o singură clasă conducătoare, care să îşi derive legitimitatea şi puterea de la nivel central (de sus în jos). Această a doua schimbare încercată de comunişti este un eşec tot mai vizibil, după cum o arată ponderea tot mai mare a liderilor locali şi regionali în dinamica internă a partidelor. Nu putem evada geografiei şi istoriei, şi deşi a luat 23 de ani, era normal ca acestea să-şi revină în drepturi. Mai mult, aceasta este o veste foarte bună, pentru că o adevărată elită reprezentativă trebuie să îşi derive legitimitatea şi puterea de jos în sus, alternativa fiind echivalentă cu autoritarismul (în diferitele sale forme – ideologic, birocratic, ereditar, etc.)

Acesta este un „călcâi al lui Ahile” major al actualei elite post-comuniste: genealogia sa centralizatoare şi franco- sau chiar ruso-filă o pune în coliziune directă cu cultura politică regională a românilor. O vedem în special la liderii seniori (generaţiile Iliescu, Băsescu, Voiculescu, Năstase), deoarece aceştia sunt formaţi în totalitate în comunism, şi deci nu au o experienţă sau înţelegere reală a politicii locale sau regionale. Aceasta explică pe de o parte marginalizarea graduală a seniorilor, precum şi confuzia şi orbecăiala politică a juniorilor (generaţia Ponta, Ungureanu), lipsiţi de o ghidare competentă din partea seniorilor.

Se încearcă o repoziţionare rapidă a dinamicii puterii în cadrul acestei clase conducătoare, pentru a acomoda noua tendinţă de tip „de jos în sus” dar ea se izbeşte de o problemă majoră, care este cel de-al doilea, şi mult mai grav „călcâi al lui Ahile”: criza profundă de cadre în interiorul clasei conducătoare. Aceasta este cauzată de atitudinea sa primitivă, sfidătoare, şi amorală, în contratimp cu modelul occidental prin excelenţă civilizat, îndepărtând astfel cei mai capabili tineri din generaţiile post-comuniste. Haosul din jurul numirilor la Ministerul Educaţiei este doar vârful aisbergului. Actuala guvernare este în pană aproape totală de cadre competente, ceea ce o face incapabilă să pună în execuţie programul complex asumat.

Gravitatea problemei rezultă din pericolul foarte real de dezamăgire a aşteptărilor enorme ale populaţiei; aceasta, neavând nicio altă variantă, s-ar putea orienta către un populism feroce în următorul ciclu electoral. Istoria europeană ne dă numeroase exemple ale fenomenului, în special în timpuri de criză economică. „Cine ignoră istoria este condamnat să o repete.”

Şi aici intervine necesitatea realizării unei sinteze, fuziuni, sau în orice caz, a unei comunicări şi colaborări reale între clasa conducătoare post-comunistă (imposibil de dislocat, dar cu slăbiciunile şi lacunele majore de mai sus) şi clasa intelectuală reformistă. Aceasta din urmă, deşi complet ne-coezivă intern, complet neancorată în realitatea politică românească, şi pe cale de dezagregare în urma derutei electorale din 2012, este singura şansă de soluţionare a lipsei de cadre competente în actualul regim. Doar împreună vor putea cele două „tabere” să evite a fi spulberate de trenul populismului, care este în tendinţă ascendentă în toată Europa. Acest interes comun le poate apropia.

Astfel, calea de acţiune se desenează aproape singură. Este nevoie de creşterea nivelului de sofisticare a elitelor regionale prin infuzia de sânge proaspăt, din rândurile tinerilor bine pregătiţi, în prezent sceptici la orice implicare politico-administrativă. Aceşti tineri însă au nevoie de ghidarea şi susţinerea liderilor locali existenţi, indiferent de partid, deoarece doar ei au experienţa şi înţelegerea profundă a politicii locale, iar influenţa lor este în creştere, inclusiv asupra puterii centrale.

Efortul s-ar putea structura în următoarele etape:

  1. Cei interesaţi de o reformă reală trebuie să se implice în acţiuni politice, economice, sau non-profit, fiecare în domeniul său de activitate şi de expertiză, la nivel regional. În acest fel vor fi poziţionaţi corect pentru a observa şi a înţelege cât mai bine procesul inevitabil şi deja anunţat de descentralizare, chiar dacă prima sa iteraţie va fi implementată fără îndoială în mod incompetent şi corupt. În această etapă, care ar putea dura în jur de 3-4 ani, obiectivele principale sunt:
    1. Formarea de conexiuni, la nivel regional, între tinerii competenţi,  dar mai ales între aceştia şi liderii locali (din orice zonă politică), mai întâi pe domenii sectoriale (educaţie, sănătate, justiţie, infrastructură, etc.).
    2. Învăţarea şi deprinderea mecanismelor de legitimitate politică reală, la nivel local şi regional, prin colaborare cu liderii locali, precum şi prin contact frecvent şi direct cu cetăţenii şi cu mentalităţile, valorile, şi problemele lor.
    3. Emergenţa graduală, în cadrul acestui proces de interconectare de jos în sus, a regiunilor „naturale”, care vor fi probabil semnificativ mai mari decât judeţele actuale, deşi nu trebuie exclusă posibilitatea regiunilor-municipiu (Sibiu şi Braşov, prin analogie cu Bremen şi Hamburg) sau a regiunilor-judeţ (Bucovina).
    4. Stabilirea unui mecanism de comunicare şi consens inter-regional, pe domenii sectoriale. Obiectivul principal aici este de a interconecta reţelele formate la punctul 1, punând în legătură oamenii din acelaşi domeniu sectorial, din regiuni diferite, pentru a facilita emergenţa unor modele şi bune practici de administrare descentralizată. Acest proces ar putea dura 1-2 ani.
      Un element important pentru aceste prime două etape este comunicarea frecventă şi detaliată cu reprezentanţi din Polonia şi Germania (ţări cu o administraţie descentralizată) dar şi Franţa (o ţară într-un proces lent de descentralizare).
    5. Construcţia politică a sintezei menţionate mai sus, pornind din regiuni, către centru, pe baza unei combinaţii sănătoase de competenţe tehnice şi de experienţă şi legitimitate politică. Numai o astfel de construcţie politică, în care comunicarea şi consensul intra- şi inter-regional fac parte din ADN, va fi capabilă să lanseze o dezbatere constituţională pe baze sănătoase, în următorul ciclu electoral.
    6. Adoptarea unei noi constituţii, în perioada 2018-2020.

Această abordare de jos în sus şi etalată în timp, este singura cale către o construcţie constituţională solidă, şi singurul mod de a evita un derapaj populist major şi radical în următorul ciclu electoral, datorită lipsei de resurse umane competente în actualul regim. Altfel spus, intelectual-reformiştii, odată daţi afară pe uşă, trebuie să intre prin subsol, altfel vântul riscă să ia acoperişul.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro










Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1404 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by