Abia trecut cu bine peste votul privind „acordul fiscal” (bursele sus!) că începe nebunia fazei a doua a pregătirii legislative a noului an bugetar (bursele jos!): încleştarea politică privind colosala datorie publică. An de an, lunile ianuarie-martie sunt ocupate politic de tensiunea „supravieţuirii” fiscal-bugetare a Americii, pe fondul viziunilor tradiţional divergente ale democraţilor şi republicanilor privind „opţiunile concurente” ale Washingtonului: creşterea plafonului de îndatorare vs. reducerea cheltuielilor publice.
Povestea se repetă şi anul acesta, aproape identic. În principiu, sunt multe de zis în Congres şi puţine de făcut. Alternativa la aprobarea anuală a creşterii debt ceiling (se va cere cu siguranţă şi anul acesta, pentru că deja administraţia a atins nivelul maxim de îndatorare) pare de neconceput: stoparea automată a împrumuturilor peste limita negociată anul trecut (16,4 trilioane de dolari) şi intrarea guvernului american în incapacitate de plată. Ultima zi posibilă pentru votul de aprobare: 28 februarie. Distinşi colegi şi cititori „conservatori”, nu săriţi cu lozinci simpliste, previzibile: tăierile bugetare abrupte nu merg, mai ales într-o ţară dezvoltată, iar un default al Statelor Unite nu este o glumă (micuţa Grecie, răsfăţată de Bruxelles vreo 30 de ani, s-a dovedit că nu a fost şi nu este o glumă pentru economia Europei, deşi reprezintă doar 2% din PIB-ul Uniunii, şi a trebuit în ultimii trei ani să fie salvată prin împrumuturi iar, şi iar, şi iar…) dar cred că nimeni nu vrea să afle ce ar înseamna pentru economia lumii o criză a unei Americi care nu-şi mai plăteşte facturile! Nici în interior, nici în exterior. Nu ar fi doar „falimentul lor”, al guvernului american, departe de grijile noastre ci şi, în câteva luni probabil, al nostru. Lanţul falimentelor furnizorilor şi creditorilor Americii ar antrena „furtuna perfectă” pe pieţele lumii, urmată de o criză generală de finanţare. Nu e un secret, copacul care se prăbuşeşte striveşte toate ciupercile şi tufişurile din jurul lui. Mai bine să rămână în picioare. Too big to fail.
Din acest motiv, din nefericire, nu există alternativă politică sau economică pe termen scurt (nu o spun eu, o spune Timothy Geithner, şeful Trezoreriei americane): Congresul va trebui să aprobe şi anul acesta creşterea plafonului de îndatorare! Şi o va face, aş adăuga: extrem de greu, cu critici severe la adresa preşedintelui Obama şi cu unele compromisuri de ultim moment, dar o va face. Spectrul apocalipsei financiare se va impune din nou în faţa argumentelor de reducere drastică a cheltuielilor bugetare. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată: şi sub administraţii republicane, şi sub administraţii democrate. Doar rolurile se schimbă, povestea nu. Putem vedea cu ochii minţii viitoarea derulare a unor dezbateri dure, pe muchie de cuţit, din Senat şi Camera Reprezentanţilor, putem desena dacă vreţi feţele grave, încruntate de povara responsabilităţii de aleşi ai naţiunii, putem „auzi” de acum argumentele şi contra-argumentele rostite convingător, cu pasiune oratorică (în fond, le ştim din anii trecuţi, fiecare cu dreptatea lui), putem prevedea chiar şi momentul votului: ultima zi, puţin după miezul nopţii, astfel ca drama (cum le place americanilor să spună) să fie totală.
Următorul şi ultimul termen politic al calendarului fiscal-bugetar american: 27 martie. Aceasta este data ultimă pentru evitarea government shutdown, adică aprobarea legislativului pentru ca administraţia să facă plăţi în continuare, chiar presupunând că plafonul de îndatorare a fost crescut până pe 28 februarie (agenţiile şi departamentele trebuie să primească efectiv banii şi permisiunea de a îi folosi). E vorba de toate sectoarele administraţiei federale, mai puţin cele considerate „esenţiale” sau legate de „urgenţe”.
Poate părea paradoxal (pentru că nu au guvernarea, deci visteria nu e la ei), dar cei care riscă să piardă cel mai mult politic din actuala conjunctură sunt republicanii, nu democraţii. Capcana în care singuri au intrat sună cam aşa: dacă GOP (Grand Old Party, numele de alint al republicanilor) nu va reuşi să impună tăierea severă a cheltuielilor publice fără să provoace însă government shutdown, atunci electoratul din clasa de mijloc (căci aici este cheia luptei politice în America, mai sus şi mai jos de clasa mijlocie lucrurile fiind clare pentru totdeauna) va înţelege că tot tărăboiul republican e fără sens, e demagogie fără soluţii concrete, iar singura măsură care funcţionează deocamdată, parţial, este cea democrată: creşterea impozitării averilor şi veniturilor mari, aşa cum s-a întâmplat pe 1 ianuarie, chiar cu acordul republicanilor: +2% impozit la veniturile anuale peste 400000 de dolari. Altminteri, dacă zici că nu vrei asta, trebuie pus degetul pe harta bugetului şi indicate clar locurile de tăiere. Educaţia? Securitatea socială? Cercetarea? „Medicare”? De unde să tai? Unele reduceri de cheltuieli se vor aproba, pentru imaginea conservatorilor, la fel ca anul trecut, dar vor fi nesemnificative în raport cu povara totală a datoriei. Ştim bine, există populisme de stânga şi populisme de dreapta, la fel de ipocrite. Ar putea tăia de la armată şi din imensul ei buget, dar, surpriză, aici nu vor republicanii. Deci, dacă tot nu poţi să tai mare lucru din cheltuielile bugetare (în fond, şcolile publice americane nu arată prea bine, infrastructura necesită reparaţii masive, serviciile medicale sunt practic inaccesibile fără o asigurare bună, poliţia înseamnă inclusiv securitatea bogaţilor şi a averilor lor, armata e fala naţiunii şi o bună sursă de contracte profitabile pentru companii controlate de cercurile conservatoare sau care se regăsesc frecvent printre sponsorii electorali ai acestora etc.) atunci politicienii republicani vor trebui finalmente să accepte fie creşterea taxelor pe propriile venituri, fie creşterea plafonului de îndatorare a Statelor Unite. Ghiciţi dumneavoastră: ce vor prefera? China este oricum deja pregătită să cumpere noi obligaţiuni americane.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
