Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

16-22 decembrie: nevoia de mit

de Eugen L Nagy     Contributors.ro
Luni, 24 decembrie 2012, 14:58 Actualitate | Opinii


Eugen L. Nagy
Foto: Arhiva personala

Înainte

Cu o zi înaintea izbucnirii revoluției în Timișoara, în ultima zi de școală, unul dintre colegi îmi spunea că se strânseseră oameni care aprindeau lumânări în fața locuinței lui Tökés László. Evident, am dat din mână a neîncredere; în mod sigur acestea erau doar zvonuri, precum multe altele anterioare; așa ceva era desigur imposibil: să se adune lume pe stradă într-un fel de protest public.

Lumea în care trăiam noi atunci nu avea sfârșit. O lume a barierelor și a penuriei, cu frontiere închise, cu curentul care ”se lua” două ore pe zi, cu cozile lungi la orice produs relevant, cu diminețile petrecute la rând la lapte, cu întreaga familie (un litru de persoană), cu rata de douăzecișiceva litri de benzină pe lună (pentru care se stătea zile în șir), cu pâinea pe care o duceam bunicilor la sat pentru că brutăria locală se închisese (iar ei nu puteau cumpăra de la Timișoara), cu apa caldă care venea doar seara (dacă venea), și așa mai departe. O lume a fricii și minciunii, cu bancuri șoptite pe ascuns, în familie, cu perdelele luate din geamurile restaurantelor, pentru ca totul să fie public, cu lecțiile de comunism științific la liceu, pe care cu toții le uram și de care ne băteam joc, dar de care ne temeam, cu Europa Liberă și Vocea Americii ascultate pe ascuns la radio, cu teama părinților ca voi spune ceva nepotrivit, poate vreun banc politic, când îl luasem în mașină pe acel milițian care făcea autostopul între sate, cu istoriile secrete ale fiecărei familii (prieteni fugiți ”dincolo”, rudă chemată la Securitate, tată ținut o noapte și lovit, tot de Securitate, bunici deportați în lagăre), cu ziare de necitit, cu televiziune redusă la două ore de vizite în Egipt ale lui Ceaușescu, cu opresiva omniprezență a conducătorului – și, mai ales, cu falsitate, falsitate și minciună, și cu violenta oprimare de către regim a vieții normale, a tot ce era natural; și cu impunerea unui discurs despre omul nou care se construia și despre societatea multilateral dezvoltată care urma să devenim, în care nimeni nu credea, dar pe care cu toții îl afirmam în public, silit, și de care ne lepădam cu dezgust și lehamite, în privat. Lumea aceasta în care ne născuserăm și în care părinții noștri își trăiseră întreaga viață, nu avea sfârșit – nu avea de ce și cum să se sfârșească. Singurul lucru la care speram, și pe care îl așteptam într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat ori îndepărtat, era ca Ceaușescu să moară, de boală ori de vârstă înaintată.

Acele zile

Duminică dimineața ieșisem la fotbal, și auzisem de la participanții obișnuiți la aceste partide ceva discuții referitor la faptul că niște bețivani spărseseră în seara dinainte niște geamuri în complexul comercial învecinat. Ciudat – dar am ridicat din umeri; totuși, nu extraordinar.

În seara aceleiași zile, în 17 decembrie, mă aplecam pe geam să aud mai clar sunetele ciudate care veneau dinspre oraș. Deodată, în întuneric, către colțul blocului a apărut un șir de oameni, îmbrăcați în ieftinele și tipicele haine de iarnă, unii cu steaguri, strigând – pentru prima oară, pentru prima oară auzind asta în mod public, de la un grup de oameni, pe stradă – ”Libertate! Libertate!” Mai târziu, în aceeași seară, tot de pe geam, auzeam sunete nemaiîntâlnite și înfiorătoare – sunetele adânci, cu ecou, răsunând deasupra blocurilor, sub cerul senin al nopții de iarnă, al unor focuri de armă trase repetat, foc-cu-foc, iar repetat. Se trăgea în Timișoara, poate în centru, poate pe bulevardul vecin, poate în piața din apropiere. A doua zi mama îmi spunea cum văzuse, în drum către spital, de pe bicicletă, mașini trimise de regim să spele asfaltul de sânge și alte urme.

Trei zile mai târziu, în 20 decembrie, eram în fața Consiliului Județean, iar o zi după,  în Piața Operei, cu alte mulțimi de oameni; eram acolo, și nu îmi venea să cred că la noi se scanda ”Jos Ceaușescu!”  și ”Jos comunismul!” și, euforic, ”Libertate!”  și, cred că deja, ”Să fie judecat, aicea în Banat!” (sic!). Iar între timp în restul țării și, mai ales, la București, în capitală, era întuneric… aveam senzația stranie că noi trăiam într-un timp diferit, că noi eram prezentul ori viitorul, și că eram înconjurați de trecut, de întuneric, în restul țării (deși în orașele din apropiere oamenii deja se ridicaseră; dar nu știam). Și, desigur, exista teama generală că pășeam pe un teren efemer, că era posibil ca ”ei” să trimită avioane să bombardeze Timișoara, ori armata să o atace – nu știam ce se putea întâmpla. În acea după-amiază de joi, auzisem că Ceaușescu urma să convoace la București una din multele și obișnuitele sale adunări populare, în care lungi cuvântări fără noimă erau întrerupte de aplauze și sloganuri impuse cu forța mulțimii adunate, și cred că știam că urma să fie dată la televizor, însă nu m-am obosit să o urmăresc. La un moment dat, însă, am auzit țipete, venind din alte apartamente din bloc; m-am repezit la televizor să văd, pentru prima oară în viața mea, un miting oficial întrerupt – și să văd asta pe viu, la televizor, pe canalul care două ore pe zi turna doar propagandă anodină și ceea ce știam cu toții că este neadevăr! M-am repezit imediat în Piața Operei, ca să fiu alături de celelalte zeci de mii de oameni, să sărbătoresc, să strig alături de ei. Pe aceștia însă i-am găsit trecuți deja de acel moment, și îngrijorați despre ce va urma; noaptea grupuri de oameni rămâneau în piață și în clădirea Operei, pentru că așa apăram cumva această fragilă libertate, această fragilă viață pe care o trăiam deja. Strada și orașul erau cuceririle noastre, ale tuturor timișorenilor, iar această posesie părea a fi garanția libertății, și nu puteam să îi lăsăm pe ”ei” să le ocupe, din nou. Prea mulți muriseră nevinovați pentru asta.

Vineri dimineața m-am trezit târziu, ca să descopăr că la București lucrurile o luaseră pe un făgaș care mi-a adus o bucurie de nedescris; că revoluționarii ocupaseră televiziunea comunistă și că Ceaușescu fugise, cu elicopterul, de pe acoperișul clădirii Comitetului Central. Evident, după o scurtă oprire la un prieten pe care l-am anunțat că ”porcul a fugit”, m-am dus și eu în grabă în centrul orașului, unde celelalte zeci de mii de oameni sărbătoreau ca și mine, dar unde mai exista desigur teama și nesiguranța, mai ales că știam despre intervențiile și conflictul armat din București, dintre ”teroriști” și ”Securitate,” și armată și populație. În seara aceea s-a tras din nou și la Timișoara, probabil focuri din confuzie – și a fost seara în care a murit și unul dintre colegii mai în vârstă de la liceul meu, Silviu Sebastian Iordan.

Zilele următoare le-am petrecut pe stradă, făcând pe gărzile revoluționare, oprind mașinile la filtre improvizate, căutând ”bombe”; și urmărind la televizor ce se întâmpla la București, și dacă îl prinseseră pe Ceaușescu.

Și degustând deliciul libertății, și entuziasmul unui viitor în care totul era posibil – democrație, să ai de toate, să vezi filme străine la televizor cât de multe etc…

După și acum

Se spunea în zilele acelea în Timișoara că două mașini se ciocniseră pe una dintre străzile orașului, și că cei doi șoferi s-au dat jos din mașină și s-au repezit unul la altul, și s-au îmbrățișat. În acele zile cei 80-100.000 de oameni din Piața Operei, din când în când, la îndemnul unuia dintre vorbitorii de la microfonul din balcon, se întorceau în masă cu fața către Catedrala aflată în celălalt capăt al acelui spațiu public, îngenuncheau, o mare de oameni, și rosteau cu toții, cu glas tare, ”Tatăl nostru”. (Din când în când vedeai câte unul ridicându-se ca să poată cuprinde cu ochii mulțimea de oameni, cum se întindea pe toată Piața Operei.)

Asemenea zile luminate, în care fericirea era absolută și publică, cu  bucurie nestânjenită pe străzi, între noi, nu am mai trăit de atunci în România (decât, poate, cu o singură altă ocazie). Fiecare lucru era o nouă bucurie – de la apa caldă care curgea nestânjenit (și prea fierbinte, astfel că am făcut o delegație cu care am mers la centrala termică),  la ziarele ”libere” tipărite încă din zilele revoluției și distribuite gratuit, la radioul local care transmitea liber și cu adevărat (!) ce se întâmpla, la planurile de viitor amintite…

Nu a durat mult, însă  – poate doar câțiva ani, poate doar doi – pentru ca noi timișorenii și cei care au fost pe străzi în acele zile (chiar dacă doar atunci când nu s-a tras – împreună cu alte mii de oameni) să auzim voci care vorbeau despre comploturi, intervenții ale ”agenturilor” (citându-l, iată, chiar pe Ceaușescu), lovituri de stat. O sumedenie de vorbe fără noimă și fără rost, venind de la oameni care probabil urmăriseră aceste evenimente la televizor.

Care este realitatea? Realitatea nu trebuie descoperită ori scrisă. Realitatea acelor zile a fost trăită pe străzi și în apartamentele în care gloanțe ricoșate au ucis oameni nevinovați. Realitatea sunt zeci de mii de oameni îmbrăcați subțire, aproape la tricou, pentru că soarele strălucea și cerul era uimitor de senin în acele zile, între 16-22, la Timișoara. Realitatea este că muncitoare de la Elba au fost arestate pentru că au strigat ”Vrem pâine!”, iar elevi de liceu cântau colinde în fața bisericii, când s-a tras asupra lor din transportoare blindate. Realitatea este că un popor, reprezentat, ca întotdeauna, de o parte din popor, s-a ridicat și a îndrăznit să își facă auzită vocea (în sfârșit!), și că și-a cucerit libertatea cu prețul a multe vieți pierdute, a trupuri bătute ori mutilate. Realitatea a fost și este că, indiferent de cercurile unor Iliescu și Roman, care au profitat de vidul de putere pentru a prelua autoritatea în acel moment, noi am fost pe stradă și noi ne-am dobândit libertatea. Noi cei care ne-am îmbrățișat și am scandat și ne-am temut și înspăimântat, și ne-am bucurat, euforici.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















809 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by