Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Romania: si totusi, solutii exista

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Marţi, 11 decembrie 2012, 14:52 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Traiectoria postcomunistă a României, deşi marcată de dificultăţile economice şi sociale severe ale unei lungi tranziţii, de conflicte politice intense, care au stârnit multă ură, de o contestare puternică, de multe ori justificată a instituţiilor corupte ale statului (de la administraţie până la justiţie), de o degradare morală accentuată la nivelul politicului şi chiar la nivelul societăţii, a fost totuşi una reuşită în planul obiectivelor strategice. Deşi astăzi apartenenţa la diferitele forme de organizare ale ordinii occidentale ni se pare un fapt firesc, ar trebui poate conştientizate mai mult şansa istorică şi succesul aderării la NATO dar mai ales la Uniunea Europeană. Pentru cine îşi aminteşte calendarul aproape „providenţial” al aderării noastre la Uniunea Europeană, este foarte limpede că semnarea Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, la Luxemburg, pe 25 aprilie 2005, s-a făcut cu doar trei luni înainte de începutul deteriorării climatului politic european şi respingerii de către Franţa şi Olanda a Tratatului Constituţional. Deceniul marilor speranţe şi al tuturor posibilităţilor se încheiase. Uşa Uniunii Europene s-a închis astfel în urma noastră, cel puţin temporar, până la o probabilă aderare a Croaţiei la 1 iulie 2013.

Să privim în jur ca să înţelegem cât de norocoşi am fost: Croaţia, o ţară aflată cel puţin la acelaşi nivel de dezvoltare ca al nostru, pe palierul economic şi administrativ (după unii indicatori chiar peste), abia va primi verde la anul, Serbia a început recent lungul drum al statului candidat (cine ştie când?…şi dacă se va încheia acest drum?), iar la Est de noi, Ucraina sau Republica Moldova primesc periodic încurajări pentru continuarea reformelor şi tot felul de programe intermediare, bune în principiu dar atât de îndepărtate în esenţă de statutul de membru plin. De candidatura Turciei nici nu mai vorbim, fiind blocată de câţiva ani de marile puteri vest-europene. „Oboseala extinderii”, de care s-a vorbit atât de mult în limbaj diplomatic, ascunde în spate un sentiment aproape consensual al vechiului club occidental faţă de repetarea deciziei de acceptare a unor ţări insuficient dezvoltate sau aparţinând altei matrici civilizaţionale, sentiment tot mai clar exprimat pe fondul crizei economice de după 2008.

Pe acest fond, al marii oportunităţi politice fructificate în 2004 (NATO) şi 2007 (Uniunea Europeană), dezvoltarea propriu-zisă a României pe plan instituţional, al statului de drept şi al calităţii vieţii (servicii publice, stat de drept, siguranţa cetăţeanului, putere de cumpărare etc.) a fost sub aşteptările românilor (vezi numeroasele sondaje de opinie interne) şi, trebuie recunoscut, al multor capitale occidentale. Şi totuşi, soluţii există! Probabil nu pe termen scurt şi nu foarte facile, dar există.

Personal, cred cu putere în soluţia educaţională. Cred în beneficiile pe termen lung ale unei transformări profunde, de esenţă, a modelului educaţional în România, cu accent formativ, cu focus pe valorile morale (cinste, seriozitate, politeţe, respingerea furtului, a urii şi violenţei în toate formele ei de exprimare, combaterea ipocriziei), pe realism, toleranţă şi pe deschiderea largă, obiectivă spre cunoaşterea lumii (o educaţie cu pronunţat caracter universalist), o educaţie care – la fel ca în ţările occidentale dezvoltate – să nu îi obosească prematur pe copii cu volume uriaşe de învăţare abstractă la vârste mici, dar să fie capabilă să ridice treptat ştacheta spre înalte performanţe în mediul academic (de exemplu, licenţa sau masteratul să înceteze a mai fi vânătoare de diplome, un simplu moft de familie sau, în cazul doctoratului, o ambiţie snoabă de îmbunătăţire a unui CV într-o carieră oarecare, ceea ce a dus în ultimii douăzeci de ani aproape la banalizarea şi devalorizarea acestei forme de studii avansate, destinate fundamental celor cu vocaţia cercetării).

Am putea astfel spera la o educaţie ne-crispată, liberală, care, spus în cuvinte foarte simple, să-i ajute pe cetăţenii acestei ţări să fie mai senini, mai generoşi, mai politicoşi (nu e vorbă în vânt, civismul, compasiunea şi politeţea chiar sunt promovate intens în ciclul primar, cel puţin în sistemul ţărilor vorbitoare de limbă engleză, probabil şi în alte părţi ale lumii) şi care să dea un aer respirabil societăţii româneşti bolnave de micime şi răutate. Să nu ne facem iluzii, dacă aceste transformări substanţiale ale conţinutului învăţării şi cuplarea la paradigma educaţională occidentală ar începe astăzi, probabil am vedea rezultate pozitive pe străzi, în trafic, în mijloacele de transport în comun, pe stadioane, la piaţă, la televiziuni, în parlament etc. peste 15-20 de ani. Poate e prea târziu, veţi spune, pentru unii dintre noi, dar la scara istoriei ar fi o schimbare extrem de benefică pentru România, măcar pentru generaţiile care vin.

Schimbarea tipului de discurs public (în politică dar nu numai), de la discursul emoţional la cel argumentativ, trecerea de la atacul isteric şi punitiv menit să desfiinţeze, să pulverizeze dacă se poate oponentul, la exprimarea liniştită, cu tot setul necesar de explicaţii, a propriei opţiuni şi chiar acceptarea firească, relaxată a faptului că nu gândim toţi la fel (şi că ar fi un dezastru dacă n-ar fi aşa!), este o altă formă de a ne transforma într-o societate puternică, stabilă, sigură pe echilibrele ei fondatoare ca şi pe pluralitatea viziunilor pe care le poate găzdui. Doar societăţile slabe, care se simt vulnerabile, sunt intolerante şi se tem de propria umbră, de abordarea critică a propriilor mituri istorice şi sociale. În societăţile slabe, imature sau insuficient dezvoltate, patrioţii sunt zgomotoşi, veninoşi, denigratori zeloşi (desigur, sub protecţia anonimatului), în societăţile puternice şi competitive patrioţii conduc navete spaţiale, fac cercetări de vârf în medicină sau genetică, inovează, analizează, publică teorii şi ipoteze de lucru, construiesc autostrăzi şi proiectează infrastructura secolului XXI sau pur şi simplu îşi fac jobul în mod corect, fie el mare sau mic, fie bine sau modest plătit. Patriotismul este lucrul bine făcut, datoria îndeplinită onest, nu concursul de strigat lozinci într-o ţară coruptă, nu negarea realităţii.

Întărirea culturii statului de drept, a legalităţii şi procedurilor, care marchează în fapt o bornă de hotar, o diferenţă esenţială între Occidentul „plicticos de reglementat” şi Orientul „la mica înţelegere”, între cultura formală (ce e scris se şi aplică!) din vest şi cultura informală a estului (tradiţia este mai importantă ca legea!) ar ajuta România să se apropie mai mult şi real de modelul cultural occidental, să-şi depăşească de fapt condiţia seculară de graniţă a celor două mari civilizaţii rezultate după scindarea Imperiului Roman, însă fără trăsăturile boldate ale vreuneia dintre ele.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro










Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2612 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by