Istoria rămâne, fără îndoială, foarte importantă şi utilă atâta timp cât este istoriografie curată, corectă, şi atât.Este lecţia ultimă, apăsată de povara lucidităţii extreme din finalul vieţii, a profesorului Pompiliu Teodor către tinerii universitari clujeni, la începutul anilor 2000. Un intelectual puternic, generos şi fin (ce combinaţie rară!), lipsit de vanităţi personale şi de orgoliile celor care de regulă aşteaptă funcţii şi onoruri doar pentru motivul de a fi citit sau scris mai mult decât „oamenii de rând”, nu pentru că ar avea un proiect anume de îndeplinit în viaţa cetăţii.
Dincolo de istoriografie, atunci când istoria se îmbolnăveşte politic de obsesia modelelor, judecăţilor colective şi interpretărilor romanţate (cum fac, de regulă, istoriile oficiale), se ajunge inevitabil la fondarea unor mituri „de stat” care vor intra în conflict cu realităţile mult mai nuanţate ale lumii, cu percepţia altor naţiuni şi uneori chiar cu valorile şi identităţile generaţiilor care se succed în aceeaşi ţară. Din nefericire, România de azi trăieşte din plin (la fel ca şi cea de ieri, probabil), această dramă a dezacordurilor flagrante între ceea ce spune manualul nostru că suntem şi ceea ce ştiu sau cred alţii despre noi. E bine poate de precizat, pentru unii dintre semenii noştri, că germanii, olandezii sau englezii studiază după altă bibliografie şcolară şi nu au în curriculum „Stejarul din Borzeşti” sau „Muma lui Ştefan cel Mare”, de pildă. Este, dacă nu vi se pare prea tare spus, drama dezacordului între ceea ce ne-ar plăcea să fim şi ceea ce vedem cu ochii noştri că suntem ori putem, acasă ori în lumea mare. E drept, nu e numai România în această situaţie, în acest conflict identitar. Şi alte ţări sau culturi periferice îşi trăiesc complexele construindu-şi identităţi glorioase pentru uz intern, de care nu ştie nimeni în rest (în fond, Balcanii sunt plini de astfel de eroi locali). Dar nici să nu ne adormim conştiinţa spunându-ne acum că toate popoarele sunt la fel şi aşa trebuie să fie şcoala, plină de modele mobilizatoare şi de mituri care să-i inspire pe copii: „doar n-o să vorbim la şcoală” despre corupţia endemică din toate regimurile româneşti (înainte, în timpul şi după comunism), despre retardul şi subdezvoltarea istorice în raport cu Occidentul, despre lipsa culturii statului de drept, despre hoţia seculară (în diferitele ei forme), despre trădare, ipocrizie şi şmecherie ca mecanisme ale reuşitei, despre mizeria de ieri şi de azi, despre deficitele noastre morale şi educaţionale severe, nu? „Ce şcoală ar mai fi aceasta, ce carte de istorie?” îmi răspunde învăţătorul pe care-l cunoşteam de ceva vreme, acum retras.
Bun, înţelegem că nicio cultură mică, marginală, nu alege să predea această lecţie amară propriilor copii, ci îi lasă eventual să descopere singuri, mai târziu (cei care au şansa să cunoască lumea) sau niciodată (cei care rămân în sat toată viaţa, la propriu sau la figurat) adevărurile despre centru şi periferie, despre mare şi mic, despre semnificativ şi derizoriu, despre ceea ce contează şi ceea ce nu contează. Este, într-un fel, aceeaşi experienţă culturală tragi-comică a co-naţionalului neaoş care crede (care din noi n-a auzit asta măcar o dată în viaţă?) că cea mai bună mâncare din lume e pita cu slană şi cu ceapă. Sau că aici, în curbura Carpaţilor, suntem buricul lumii. „Grădina Maicii Domnului”, nu alta(încă mai sunt compatrioţi care înţeleg asta ad literam, nu ca pe o fină politeţe papală cu care a fost gratulat un popor în aşteptare de apreciere şi recunoaştere). Că suntem, desigur, inventatorii nerecunoscuţi ai ospitalităţii şi protocolului, bunătăţii omeneşti, onoarei şi virtuţii militare, genii ale politicii externe şi relaţiilor internaţionale, vechi atleţi ai creştinismului în Europa (totuşi, mai e loc pe la noi pentru descântece şi vrăjitoare), depozitarii iscusinţei tehnico-ştiinţifice la nivel mondial (ceva probleme avem cu Nobelul, un sistem nedrept şi meschin), talentaţi poeţi (dar, vai, netraduşi decât pe banii noştri şi necunoscuţi de publicul din afară), sportivi de performanţă (arbitrii ne cam fură însă medaliile şi golurile), beneficiarii unei „şcoli adevărate” (doar că n-avem nicio universitate în top 500, dar las’ că ştim noi, acolo e vorba numai de bani) în fine, discriminaţi la Vest, atacaţi şi prădaţi dinspre Est. Cine suntem cu adevărat, noi românii?
Chestiunea identităţilor multiple, stratificate, nu este nouă. Nici în antropologie, nici în sociologie, nici în istorie sau ştiinţe politice. Mai mult ca oricând, individul poartă în el o marcă locală (curios, dar aceasta este tot mai pregnantă pe fondul globalizării accentuate, ca o reacţie de conservare), un pattern naţional moştenit de la ancestori şi o influenţă supranaţională, cosmopolită, specifică generaţiei (indusă de tehnologie şi mijloacele de comunicare, acum de internet şi facebook, de moda şi curentele vremii, de idoli din sport, muzică, cinema, uneori din politică, de produsele culturale care circulă mai mult sau mai puţin liber etc.) La urma urmei, nici n-ar fi rău dacă am lua din fiecare nivel de identitate ce este mai bun, dar o privire mai atentă la nivelul generaţiei foarte tinere ce arată? Vedem că localismul înseamnă mai degrabă confruntarea rudimentară între galeriile lui Dinamo şi Steaua sau între CFR şi U, nicidecum grija pentru urbanism, trafic sau parcare civilizată, înseamnă o vorbire stricată de un ostentativ accent sau „limbaj” bucureştean, ardelenesc etc. (după o absenţă nu foarte lungă din ţară constat că în oraşele mari ale României se vorbeşte mai „şmechereşte” sau mai „ţărăneşte” decât cu câţiva ani în urmă şi nu înţeleg de ce, altminteri părinţii îşi trimit copiii la engleză sau germană dar româneşte se vorbeşte tot mai prost), vedem că elementul de vibraţie naţională la 1 Decembrie se cam reduce la ritualul caraghios, supramediatizat al aglomeraţiei populare la pomana cu fasole şi ciolan pe care o dau puternicii zilei (are ceva din „dărnicia” medievală a ciocoilor către amărăşteni, la ocazii speciale), iar europeni suntem cu paşaportul în buzunar şi cu preţurile noastre în Euro, la case şi maşini. iPhone 5 ne face, totuşi, cetăţeni globali şi ne arată că tehnologia americană e bine primită la liceu iar hainele chinezeşti pe care le purtăm sunt recunoaşterea apartenenţei noastre la economia deschisă. Idolii de astăzi şi vedetele de la televiziuni sunt campionii absoluţi ai kitschului, ai mediocrităţii. Mitocanii îţi râd în faţă, din BMW-uri. Avem aşadar, în satul nostru integrat, toate dimensiunile identitare posibile ale unui cetăţean al planetei, dar niciuna nu seamănă cu cele din cartea de istorie. Să ne fi schimbat noi într-atât de mult, în decursul a numai două generaţii, sau le transmitem cumva copiilor noştri, prin conţinutul educaţional caduc al şcolii încremenite în proiectul naţional paşoptist, germenii frustrărilor şi alienării de mai târziu, sentimentul că viaţa e altfel decât ai învăţat la şcoală?\
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
