În competiția zilnică <<
Românii nu au structură. La noi lucrurile nu au început, cuprins și sfârșit. Discursurile publice sunt alunecări continue de teren, din care, în final, rămâne doar un vast și nedefinit moloz. În el, pe undeva, zac (probabil) îngropate idei.
În școli, facultăți și la interviuri, sute de tineri cu idei bune sunt șocați că nu conving. “Am avut o prezentare beton, am vorbit 15 minute, frate, dar profa n-a înțeles nimic”. „Am fost, mamă, la interviul de job, dar era plictisit ala, nu avea chef de mine”. Când colo, discursurile lor sunt o eternă transhumanță de la un gând neterminat la altul, dublată de magia râzgândirii și de cea revenirii ciclice la lucruri deja spuse. Cât de antrenat și pasionat i se poate unui receptor cere să fie ca să urmărească așa ceva?
Planurile de carieră personală nu au structură. O proporție semnificativă a studenției românești habar nu are de ce se află la facultatea la care se află, ori cum își va folosi ulterior educația superioară într-o (eventuală) profesie. Un alt procent are o explicație de desene animate pentru modul în care și-a ales facultatea (“mi s-a părut că sună bine”, „am văzut un serial american despre asta și mi-a plăcut”, “mi-a spus tanti X că e viață ușoară aici”), și, ajuns apoi la maturitate, se bate cu pumnii în cap că nu face ce îi place.
Dar România în sine, însăși țara nu are structură. Dezvoltarea urbanistică a orașelor românești este definiția haosului. E aproape amuzant când cineva mai pretinde acum că o anume construcție “nu se încadrează în peisajul urbanistic al zonei”. Care peisaj? Amalgamul de case aruncate peste blocuri aruncate peste buticuri a devenit, dintr-o dată, un “peisaj”?
Marile noastre proiecte par gândite la o beție de week-end. Autostrada Bechtel are, după aproape un deceniu, 2 tronsoane realizate – 50 de kilometri la început, în marginea Bucureștiului, și 50 de kilometri la final, în marginea Clujului. Așa au previzionat guvernanții noștri succesivi planul de dezvoltare a proiectului.
Ca să nu mai vorbim de legislație. Ca avocat, am încercat multă vreme să port cu mine în tribunale compendii editate de legi. A trebuit să renunț frustrat: legislația fiscală, cea a achizițiilor publice, ba chiar și procedura se modifică din 3 în 3 luni. O suită neverosimilă de inovații ciudate și răzgândiri amețitoare, dezarmante chiar pentru un jurist, darămite pentru un justițiabil.
În fine, mandatele publice îmi par apogeul lipsei noastre de organizare. Nu am reușit niciodată să descopăr o planificare a mandatului unui demnitar: cum s-a gândit să înceapă acomodarea, în ce proiecte și-a propus să investească majoritatea timpului în funcție, cum va arăta evaluarea finală a activității sale. Dimpotrivă, alesul se așază în funcție, anunță invariabil o mie de planuri de schimbare, și apoi face ce apucă – plecarea e întotdeauna neașteptată, chiar dacă survine calculabil, la finalul mandatului. Nu aflăm niciodată ce obiective s-au atins dintre cele inițiale, și în ce proporție.
Marele șoc al carierei mele de public speaker a fost acela că, ajunși pentru prima oară la Oxford, juriul refuza să ne noteze ideile, chiar dacă dovedeam cea mai bună cunoaștere a temei în dezbatere dintre toate echipele. Am întrebat de ce – “no structure, no merit” (“nu ai structură, nu ai merite”) mi s-a răspuns. Ce lecție grea și adevărată: algoritmul de stabilire a curgerii unui discurs previne asupra calității vorbitorului, ba chiar și asupra calității argumentelor ce vor fi expuse.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
1
