Într-un fel, filosofia a dispărut în România în 1948. Reforma învăţămîntului – atît a instituţiilor, cît şi a programelor – a făcut tabula rasa din tot ceea ce se realizase în veacul precedent. Pînă în 1989 structura curriculară a rămas stabilă şi fidelă lucrării lui Stalin “Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, rescrisă în 1958 sub titlul “Fundamentele filosofiei marxiste”.
“Partinitatea” filosofiei, scindarea între “materialism” şi “idealism”, primatul materiei şi caracterul secund al conştiinţei, “legile dialecticii”, etc au constituit reperele discursului filosofic oficial pe toată durata comunismului românesc (şi, în forme mai mult sau mai puţin atenuate – dat fiind că majoritatea cadrelor universitare post-decembriste era constituită tot din foştii profesori ai perioadei precedente – chiar după căderea acestuia). Teoretic, această “filosofie” se prezenta ca un bloc compact, perfect structurat, care se cerea asimilat tel quel şi întrebuinţat ca un “ghid de acţiune” în vederea realizării sarcinilor concrete pe care le stabilea Partidul. În realitate, lucrurile erau mult mai nuanţate: Partidul nu a încurajat nici odată în România o dezbatere reală a tezelor vehiculate de discursul său oficial. Puţinii gînditori marxişti ai interbelicului românesc au fost fie exterminaţi, fie marginalizaţi, fie constrînşi la exil iar discuţiile asupra marxismului (atît cele din Occident, cît – mai ales – cele din Europa de Est) au fost riguros cenzurate, dacă nu taxate brutal de “revizionism”.
Paradoxul (favorizat şi potenţat de logica sistemului) face ca într-o ţară ce îşi se revendica filosofia de la gîndirea marxistă să nu putem indica nici un singur gînditor marxist reprezentativ. Efectul acestei stări de lucruri e acela că, pe perioada comunismului, nu am avut nici o disidenţă care să opună “socialismului real” exigenţele “marxismului autentic” iar ulterior nu am avut nici o critică articulată de stînga a revenirii la capitalism. Lipsită de personalităţi şi de relief, filosofia materialist-dialectică a fost prezentată generic în România ca “învăţătura Partidului”, ale cărei teze aride au sfîrşit prin a fi ilustrate de fragmente fără noimă din discursurile lui Ceauşescu.
În absenţa unei autentice gîndiri de stînga, cu problematizarea “tezelor” prohibită şi identificată cu discursul oficial, filosofia acelui timp se reducea la recitarea – ritualizată – a unor formule golite de conţinut. Însăşi profesioniştii acestui discurs îl mimau, adesea cu un abia disimulat cinism. Pentru ei nu era vorba nici de a gîndi, cu atît mai puţin de a crede în cele rostite, ci de o modalitate de a-şi cîştiga existenţa (evitînd realitatea brutală a “producţiei”) şi, eventual, de a face o modestă carieră (dat fiind că pentru marea carieră de partid contau mult mai mult legăturile şi afilierile personale decît abilităţile ideologice). Universală, predată în toate facultăţile (atît ca “Materialism dialectic”, cît şi ca “Socialism ştiinţific”), filosofia oficială era ignorată de toată lumea. Acţiunea ei în epocă a fost nulă (dacă nu punem la socoteală ambalarea într-un jargon “marxist – leninist” a acuzelor pe baza căreia au fost condamnaţi oamenii de cultură ai interbelicului), dar – într-un anume fel – repetarea acelei frazeologii sterile şi-a făcut efectul, acţionînd rezidual mult timp după ce a fost abolită oficial. Însă ar fi nedrept să reducem gîndirea acelui timp la ideologia Partidului.
Au existat, pe toată durata comunismului, modalităţi – mai mult sau mai puţin tolerate de regim – de a ocoli discursul dominant. Una dintre ele a fost filosofia ştiinţei. Dat fiind că marxismul se voia ştiinţific, a acceptat (şi uneori – la impulsul unora dintre “personalităţile” Partidului – chiar a încurajat) studiile şi traducerile referitoare la structura şi semnificaţia ştiinţei în lumea contemporană. Totuşi, în ciuda faptului ca ştiinţa acoperea domenii destul de largi (de la matematică la lingvistică şi de la biologie la istoria artei), discuţia de fond, care ar fi angrenat actualizarea non-partinică a întregii filosofii, a fost evitată sau camuflată în aluzii criptice şi asta în domenii oricum cvasi-inaccesibile publicului obişnuit. Astfel că deşi s-a putut lucra relativ onest în filosofia ştiinţei, audienţa specialiştilor acestui domeniu a fost destul de restrînsă.
O altă direcţie de vehiculare a gîndirii propriu-zise au reprezentat-o traducerile clasicilor filosofiei. Speculînd, din nou, slăbiciunea ştiinţifică a materialismului dialectic, precum şi pretenţia marxismului de a fi sinteza întregii istorii a filosofiei, s-au putut publica – în diversele epoci ale comunismului românesc – o mulţime de texte care, chiar în lipsa unor studii adecvate, vorbeau prin ele însele, şi vorbeau altfel decît propaganda oficială. Era limpede că Aristotel, Kant ori Hegel (la fel ca şi Newton, Darwin ori Ricardo, traduşi şi ei în epocă) nu riscau să devină fenomene de masă (şi poate de aceea editarea lor a fost tolerată). Un statut mai aparte l-a avut traducerea lui Platon, însă şi aici, în lipsa unor comentarii adecvate, lectura a pendulat între etic şi estetic. Pe de altă parte, existenţa acestor traduceri a fost de bun augur pentru cei puţini care au ales să aprofundeze istoria filosofiei.
În fine, ascensiunea naţionalismului în perioada lui Ceauşescu a făcut posibilă şi reeditarea – parţială şi atent supravegheată – a lucrărilor cîtorva gînditori interbelici. În primul rînd Lucian Blaga, apoi Mircea Florian, P.P. Negulescu, Petru Comarnescu, D.D. Roşca, Alice Voinescu, Aram Frenkian sînt cîţiva dintre cei dintre cei parţial reabilitaţi în anii ’70 şi ’80 (alături de personalităţi din domenii conexe, precum Gheorghe I. Brătianu, Mihail Manoilescu ori Nicolae Mărgineanu). Sigur, lipsită de contextualizare atît în mediul interbelicului românesc, cît şi în cel al dezbaterii de idei a epocii, gîndirea lor era deformată, dar – pe de altă parte – circulaţia ei publică face ca un întreg orizont problematic să fie redescoperit şi să se impună (pînă la supralicitare) tinerelor generaţii de absolvenţi de filosofie ce căutau o modalitate de a evita “limba de lemn” a discursului oficial. Pe lîngă cei recuperaţi postum, un rol şi mai important l-au avut în acel timp supravieţuitorii perioadei dintre cele două războaie: Anton Dumitriu, Mircea Eliade şi, mai ales, Constantin Noica.
Cel dintîi, logician erudit, era citit mai ales pe linia eseurilor sale, între care o remarcabilă introducere în filosofie, complet străină “liniei” oficiale. Mircea Eliade beneficia în epocă de un dublu prestigiu: mai înainte de toate era nu doar deplin integrat în cultura occidentală (ca titular al unei catedre universitare peste Ocean), ci şi unul dintre vîrfurile domeniului său; autor de monografii şi tratate inconturnabile pentru specialişti şi, mai ales, creator de metodologie şi de şcoală. Mai mult decît orice alt om de ştiinţă (George Palade ori Nicholas Georgescu – Roegen, de pildă), Mircea Eliade întruchipa modelul unei reuşite intelectuale în acelaşi timp româneşti şi de anvergură mondială. Pe de altă parte, prestigiul lui Eliade se hrănea şi din domeniul său de studiu: “istoria credinţelor şi ideilor religioase”.
Pretenţia de ştiinţificitate a materialismului dialect nu se manifesta doar ca o deschidere către ştiinţă, ci, în egală măsură, ca o respingere obstinată a oricărei forme de religiozitate, catalogată peiorativ ca “mistică şi obscurantistă”. De altfel ultimul val de represiune violentă a intelectualităţii interbelice, la finele anilor ’50 şi începutul anilor ’60, a fost sincron cu marea campanie antireligioasă a lui Hruşciov, preluată de toate statele blocului estic şi înscrisă indelebil în memoria celor ce şi-au făcut studiile în anii respectivi. Ori, graţie în bună măsură autorităţii numelui lui Eliade, discursul asupra religiosului (chiar dacă purtat preponderent pe tărîmul antropologiei şi al etnolingvisticii) revine în spaţiul cultural al finelui anilor ’70.
Într-un anume fel, de la distanţă, Mircea Eliade cauţiona cea mai puţin ideologizată formă de cercetare în domeniul ştiinţelor socio-umane din România comunistă. Însă, neîndoielnic, cea mai mare influenţă asupra underground-ului filosofic din acei ani a avut-o Constantin Noica. În mod paradoxal, această influenţă nu s-a exercitat atît prin scrierile efective ale lui Noica, pe care puţini le-au citit (şi atunci, şi astăzi) – poate cu excepţia eseurilor vizînd (re)construcţia unei specificităţi a gîndirii româneşti actualizînd potenţialul etimologic al unor termeni marginali faţă de tradiţia (în bună măsură de împrumut) a filosofiei academice.
Publicarea, în 1983, a “Jurnalului de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu marchează momentul din care Constantin Noica devine un personaj public, cu un impact ce depăşeşte cu mult cercul ce-l cunoscuseră atît înainte, cît şi după procesul şi detenţia sa. “Jurnalul” se înfăţişează depotrivă ca o carte de interviuri (nici odată realizată şi, probabil, în epocă nepublicabilă) cu un om de cultură în cel mai autentic sens al cuvîntului şi, în egală măsură, ca o meditaţie a discipolului asupra cuvintelor maestrului, ambele expuse într-un stil în acelaşi timp accesibil şi impregnat de “subsolurile” studiului riguros. Graţie acestei formule, mesajul lui Noica iradiază şi seduce. Şi are de ce, datorită faptului că, în centrul său, nu se află expunerea unei biografii (oricînt de fascinantă ar fi ea), ci un proiect ce invită la participare. În acel timp, în care cultura umanistă era marginalizată în profitul celei tehnice iar filosofia fusese confiscată de ideologie, Noica oferă o pedagogie culturală care nu făcea obiectul nici unei instituţii a statului şi care, implicit, purta dincolo de tot ceea ce putea oferi acesta. În fond, Noica articulase mai întîi într-o experienţă de viaţă, apoi într-o pedagogie explicită o temă similară celei a rezistenţei faţă de “teroarea istoriei” dezvoltată de prietenul şi congenerul său Mircea Eliade: atunci cînd sîntem expuşi seismelor istorice, vitejia gratuită nu are sens, căci singurul ei corolar este anihilarea fizică (cum s-a întîmplat în cazul lui Mircea Vulcănescu ori în cel al lui Gheorghe I. Brătianu). Pe de altă parte, nici supunerea totală (precum cea a lui Mihail Ralea sau C. I. Gulian) nu e mai bună, deoarece sfîrşeşte prin a steriliza potenţialul creator al persoanelor în cauză. Soluţia, în asemenea vremuri, este aceea a unei retrageri active: ignori istoria vizibilă (şi accepţi – bucuros – să fii ignorat de ea) şi te investeşti în “istoria lungă”[vezi nota 1] a culturii. În felul acesta, vremurile – oricît de vitrege ar fi – te pot strivi, dar nu te pot desfiinţa.
E un optimism funciar în mesajul lui Noica şi acesta a venit exact la momentul potrivit pentru generaţiile de absolvenţi ai învăţămîntului superior din anii ’80, pe care politica lui Ceauşescu îi exila din marile oraşe în cele mai îndepărtate colţuri ale ruralului. Acestor oameni, care resimţeau acut faptul că le blocată posibilitatea realizării sociale, Noica le spunea: cu atît mai bine. În fond ce înseamnă realizarea socială? Ea nu e nimic altceva decît o modalitate de-a divaga în anecdoticul mondenităţii şi, implicit, de a-ţi rata vocaţia. Ajungi într-o gară uitată de sat? Foarte bine, dacă ai la tine o gramatică şi un dicţionar de germană, latină sau greacă, un tratat sau o lucrare clasică a oricărei discipline. Exilul acesta impus (de politicile sociale ale Partidului) nu e un sfîrşit, ci – dimpotrivă – se poate dovedi un început. Acolo, dacă eşti în stare să-ţi asumi această încercare, se pot pune bazele unei vrednicii culturale menită a răzbi vicisitudinea vremurilor.
Deşi nu a adoptat o atitudine politică explicită (şi acest lucru i-a fost reproşat atît în acel timp, cît mai ales ulterior), Noica avea un mesaj – poate singurul în epocă – ce interpela radical întreaga (meta)stază a lumii româneşti: fiţi pregătiţi! Nu vă abandonaţi nici facilităţilor nomenklaturii, nici “gesticulaţiei” dizidenţei, ci pregătiţi-vă temeinic pentru că dacă faceţi acest lucru cu toată dăruirea şi cu toată rigoarea, lumea şi timpul pentru care vă pregătiţi nu vor întîrzia a se întrupa. Nu doar viaţa exemplară a lui Constantin Noica (de anahoret, retras, dar implicat într-o mulţime de proiecte culturale), ci şi editarea, tot de către Gabriel Liiceanu, în 1987 (anul morţii gînditorului de la Păltiniş) a “Epistolarului” confirmă succesul proiectului propus de filosof. “Gîlceva înţelepţilor”, cu despărţirile şi regăsirile ei, arată că – într-o lume supusă monotoniei laudative a discursului oficial – dezbaterea şi disputa sînt posibile şi, mai mult, tocmai ele atestă vitalitatea gîndirii.
Confruntările celor care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu mesajul (şi cu exigenţele) lui Noica nu constituie o polemică sterilă, ci fundamentul coeziunii unui grup în care fiecare se regăseşte prin alţii pe sine şi cu toţii fac dovada vie a faptului că mediul pe care îl dorea “antrenorul” lor e nu doar posibil, ci şi funcţional. E greu de exagerat importanţa lui Noica în anii ’70 şi ’80: un singur om a reuşit să spargă monopolul pe care ideologia îl impusese asupra filosofiei şi să facă din aceasta din urmă provocarea supremă pentru o generaţie căreia comunismul nu-i oferea decît munca pe “marile şantiere patriotice” şi incontinenţa verbală a “celui mai iubit fiu al poporului”. Astfel că, la finele lui ’89 filosofia avea avea un destin unic printre disciplinele de studiu: era (atît dinspre grupul celor ce îl urmaseră pe Noica, cît şi dinspre “cabinetele de partid”) în acelaşi timp ea însăşi şi opusul său: gîndire riguroasă, cu surse şi un instrumentar bine precizat şi ideologie decăzută, ori – lecturată din cealaltă direcţie: era “învăţătura Partidului despre lume şi viaţă” şi subversiune a unor marginali mînaţi în luptă de “influenţa nefastă a curentelor idealiste”. Era ceea ce se vehicula în public, dar nu interesa pe nimeni şi, în acelaşi timp, ceea ce interesa pe mulţi dar nu răzbătea aproape deloc în spaţiul public. Poate nu întîmplător, “în vremea aceea”, atît cîţiva “marxişti de cursă lungă”, cît şi filosofi ai ştiinţei onorabili, şi însuşi Constantin Noica s-au aplecat asupra temei contradicţiei…
***
Schimbările din ’89 – ’90 aduc filosofia în spaţiul public. Mai precis o anumită expresie a filosofiei, aceea dezvoltată – în descendenţa lui Noica – de către foştii săi discipoli. Apariţia acestora la proaspăta “televiziune liberă” e, aproape cu fiecare ocazie, un eveniment. Raţiunea acestui succes public (probabil nesperat nici de fericitele sale victime) o reprezintă faptul, decisiv în acel moment, că aceşti oameni vorbeau altfel. Altfel decît fostele cadre care-şi declară fără nici o ezitare (şi nici un scrupul), în singura limbă pe care-o ştiau, “adeziunea” la noile realităţi; altfel decît limba precipitată şi sacadată de gîfîieli a celor ce se impuseseră pe creasta valului mişcărilor de stradă; altfel decît felul de a vorbi – marcat de pseudo-sentimentalismul “comentariilor” şi de interjecţiile frustrării – majorităţii românilor de atunci. Să nu uităm: în acel timp în care descopeream o lume nouă, descopeream, în egală masură, cuvintele pentru a o numi. Probabil cele mai sesizante au fost pentru moment cele ale lui Andrei Pleşu ori ale lui Gabriel Liiceanu: în cuvintele lor, formulelor gata făcute a patru decenii de lozinci (cu accentul pe o, cum pronunţa Silviu Brucan) le lua locul problematizarea, care denunţa falsa postură de judecător în care se erija fiecare; patetismului (“nobilelor idealuri” şi patriotismului à la Ceauşescu) i se substituia ironia, care instaura distanţa necesară unei priviri lucide; opiniile tranşante (a unor oameni învăţaţi să declame, nu să asculte) erau înlocuite de nuanţe, ce-i făceau loc celuilalt într-un dialog care – grav şi jucăuş în acelaşi timp – o rupea cu epoca “discursurilor” şi a “aplauzelor spontane”.
