Nu, nu e vorba aici de recentul Summit. Până la urmă, bugetul 2014-2020 va fi adoptat iar Uniunea Europeană va supravieţui, după ce liderii naţionali îşi vor fi decontat şi de această dată, fiecare acasă la el, mărunte succese politice, mici victorii tehnice care să satisfacă, fie şi parţial, pe de o parte frustrările contributorilor neţi care au impresia că îi ţin din banii şi munca lor pe cei slabi, pe de altă parte frustrările beneficiarilor care au impresia că li se taie ce este al lor, ca într-un vechi banc pe care îl ştim cu toţii.
Cu mici diferenţe de nuanţă, aşa a fost mereu la Bruxelles, acest exerciţiu politic trebuie jucat bine, mandatele naţionale trebuie puse pe masă zgomotos. La început avem fermitate şi principii ireconciliabile, mediatizare intensă, situaţie la limită şi suspans, să vadă de exemplu electoratul conservator al premierului David Cameron că Marea Britanie se opune. Apoi vine compromisul salvator, calculul miraculos, împărţirea pe care toţi o acceptă şi lumea răsuflă, în fine, uşurată. Dansul acesta politic în două etape (uneori mai multe) salvează, în fapt, democraţia europeană în ansamblu sau cel puţin aparenţa ei, dar şi pe fiecare din cele 27 de democraţii componente în particular: la sfârşit fiecare a zis ceva, fiecare a impus ceva, fiecare a obţinut ceva în plus pentru conaţionalii lui, fiecare se întoarce acasă ca un mic erou. Chipurile eşuat (eu nu zic că este eşuat, dimpotrivă, pe logica politică enunţată anterior), acest conclav va fi urmat mai devreme sau mai tâziu de unul reuşit. Tot aparent.
Dar nu despre acest Summit este vorba. Nici despre următorul. Declinul Europei nu ţine de adoptarea sau neadoptarea bugetului multianual, deşi acesta este important, fără îndoială. E vorba de un model de civilizaţie, expansiune şi bunăstare socială, foarte avansat, care şi-a atins însă limitele istorice.
În fond, declinul Europei nu a început vinerea trecută, odată cu o simplă discuţie neterminată. A început cu aproape un secol în urmă, după primul război mondial, care a adus sfârşitul supremaţiei mondiale a vechii lumi şi ascensiunea Americii ca putere politică, militară, economică. După delirurile ideologice care au bântuit Europa în secolul XX şi pe care tot America a trebuit să le rezolve, prin înfrângerea Germaniei naziste şi apoi a Uniunii Sovietice, Europa a pierdut şi mai multe poziţii în faţa Statelor Unite, căreia a trebuit să îi recunoască statutul deunică super-putere într-o lume unipolară. Declinul a continuat discret dar ireversibil şi după încheierea Războiului Rece: în planul competitivităţii economice, al cercetării şi inovării tehnologice, al cunoaşterii ştiinţifice, al autorităţii de consacrare profesională, culturală, artistică, academică, practic în toate domeniile de expertiză.
Doar Europa socială a crescut exponenţial. Pretenţiile cetăţenilor de la Welfare State au crescut în ultimele decenii mai mult decât resursele disponibile. Se ştie că orice drept, odată acordat, este foarte greu de retras. Grecia de astăzi este, în esenţă, doar imaginea caricaturală, paroxistică dar cât se poate de sugestivă a acumulării istorice a unor decalaje continue între ceea ce produci şi ceea ce consumi, imaginea tristă a sfârşitului iluziei că totul merge la nesfârşit precum şi a colapsului modelului miraculos al Welfare State construit pe economii şubrede. Economia europeană, chiar post-criză, nu mai poate produce resurse care să satisfacă aşteptările în continuă creştere ale populaţiei. Grave deficite structurale ameninţă competitivitatea Europei pe termen lung: îmbătrânirea populaţiei, scăderea ratei natalităţii, inversarea piramidei populaţionale cu consecinţe dezastruoase asupra sistemelor publice de pensii (se va vedea peste douăzeci de ani), creşterea costurilor legate de finanţarea serviciilor de sănătate, costurile foarte ridicate ale forţei de muncă autohtone, evident criza datoriilor suverane şi deficitele bugetare cronice.
Parte din acestea sunt şi problemele Americii de Nord, dar nu toate şi nu în aceeaşi măsură. Cine cunoaşte bine Statele Unite şi Canada ştie care este rolul imigraţiei masivedin Asia de Sud sau America latină în aceste două mari economii: asigurarea permanentă a unui nivel new entry de forţă de muncă ieftină, nepretenţioasă social, un plus de natalitate, „întinerirea” populaţiei, menţinerea competitivităţii unor sectoare economice etc. Este un win-win game. Integrarea socială începe practic după 5-10 ani şi poate dura una sau două generaţii până este deplină, cu excepţiile de rigoare. Dar între timp o altă tânără generaţie de imigranţi este acceptată să intre pe piaţa muncii şi preia sarcina pe care, fireşte, nu o mai asumă copiii imigranţilor de acum două sau trei decenii...
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
