Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Toamna universitatilor

de Mihai Maci     Contributors.ro
Marţi, 16 octombrie 2012, 9:39 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews

Nicăieri nu e mai pregnantă atmosfera încărcată şi mohorâtă a toamnei decât în instituţiile pentru care fiecare toamnă ar trebui să marcheze un nou început. În ciuda discursurilor liniştitoare, începutul lui octombrie evocă în universităţile româneşti mai curând umbra funestă a unui sfârşit încă amânat, dar inexorabil. Menţionarea triumfalistă a sălilor de curs şi a calculatoarelor ascunde cu greu împuţinarea drastică a studenţilor, iar ditirambii cu privire la “calitatea educaţiei” alcătuiesc o pojghiţă prea subţire pentru a masca incapacitatea absolvenţilor de a se angaja altundeva decât în servicii temporare şi fără legătură cu studiile lor. Nu doar scandalurile din vară, în care persoane de primă mărime în stat (un prim ministru şi doi miniştri – ai Educaţiei!) au dezonorat învăţământul superior, ci – în primul rând – al doilea bacalaureat “cu camere”, la care se adaugă accelerarea plecării vârfurilor liceelor cu burse în străinatate, au avut un efect direct cuantificabil în numărul bobocilor universitari de toamnă.

Aceştia din urmă nu numai că sunt mai puţini şi mai slab pregătiţi decât cei din generaţiile anterioare, ci privesc deja universitatea cu o circumspecţie (dacă nu mefienţă) total străină de încrederea pasională a predecesorilor lor. Pentru noile generaţii de absolvenţi ai liceelor (dintre care mulţi fac deja vacanţe lucrative alături de părinţi în Spania sau Italia) reuşita socială nu mai trece în mod necesar prin universitate. În plus, liceul i-a învăţat deja cu faptul că cele mai multe din cunoştinţele pe care le dispensează învăţământul sunt cu desăvârşire inutile şi, prin urmare, nici atunci când poposesc în universităţi nu înţeleg să se supună orbeşte unei discipline (înainte de toate a prezenţei) de care se pot foarte bine dispensa. Căci, parafrazând vorba clasică a lordului Keynes: un student care nu vine la cursuri sau nu învaţă are o problemă la examen, dar o grupă sau un an a cărei majoritate nu frecventează orele şi apare (dacă apare) doar în al treilea re, fără a şti măcar la ce examen a venit; o asemenea grupă sau un asemenea an reprezintă o problemă pentru facultăţi şi pentru universitate. Cel mai adesea răspunsul “conducerii” pare a fi inspirat de înţelepciunea regelui din “Micul Prinţ”: de vreme ce studenţii sunt puţini, trebuie economisiţi. Aşa că represalii ample (precum căderea majorităţii unei grupe sau a unui an) sunt excluse, de vreme ce singurul lor efect ar fi trecerea în stare de “nesustenabilitate financiară” a catedrei ai cărei profesori ar lua o asemenea hotărâre radicală (deoarece salarizarea cadrelor didactice e direct legată de numărul de studenţi). Şi ce credeţi că fac tinerii care descoperă că nici absenţele, nici neînvăţatul nu se pedepsesc? Nu trebuiesc acuzaţi chiar de toate relele, dat fiind că mefienţa lor faţă de universităţi şi de cunoaşterea pe care o dispensează acestea e doar un palid reflex al circumspecţiei statului pentru diplome manifestată de celebrul algoritm “unu (angajat) la şapte (disponibilizaţi)”. Blocând total accesul tinerilor (în particular al celor cu studii umaniste, administrative şi ştiinţifice) pe posturile publice, statul nu face decât să confirme logica pe care pretinde că o denunţă: tot aşa cum înainte s-a intrat fără ca diploma să conteze, acum oamenii sunt refuzaţi fără ca cineva să mai ia în considerare diploma şi studiile lor. Mai mult decât orice, tocmai această incapacitate a statului de a crea mecanismele de înlocuire firească a generaţiilor în spaţiul public (ceea ce înseamnă şi în instituţii) le lasă celor tineri senzaţia că aruncaţi brutal la periferia societăţii şi că toate discursurile ce le sunt adresate (inclusiv cel al şcolii) îi vizează doar ca şi clienţi şi contribuabili.

În vreme ce pentru tineri aceste lucruri fac parte din acele date pe le asumă nu neapărat raţional, ci mai curând osmotic, universităţile par a fi rămas înţepenite în comportamentul (deja codificat procedural) care a fost expresia gloriei lor între 1990 şi 2008. În primul rând sunt împărţie într-o mulţime de specializări mărunte care (în ciuda “abilităţilor” şi a “competenţelor” pe care sunt ţinute a le forma) oferă cunoştinţe monocrome şi patetic de inutile. E greu de găsit astăzi o specializare a universităţii care să nu afişeze pe jumătate din programa de studii “metode”, “metodologii”, “metodici”, “tehnici”, “etici aplicate”, etc. al căror scop – teoretic – e acela de-ai învăţa pe studenţi cum se face un anumit lucru. Din păcate, nimeni nu le mai arată efectiv cum se face acel lucru şi nimeni nu-i mai însoţeşte la începutul făptuirii lor. “Metodele” şi “tehnicile” sunt (teoretic) bune la orice tocmai pentru că nu sunt nimic altceva decât o colecţie de platitudini şi generalităţi pe care le luminează (spectral) doar power-point-ul de pe perete. Nu cu mult timp în urmă, o studentă intervievată pe stradă de televiziuna naţională mărturisea că nu mai are timp să citească de câte proiecte are de făcut la facultate. În cel mai bun caz “proiectele” în cauză vor fi fiind părţi ale proiectelor mai mari ale profesorilor ei; de regulă nu sunt nimic altceva decât nişte divagaţii inventate pe moment de un profesor sau altul, la fel de utile şi de folositoare precum extragerea radicalilor de ordinul trei pentru elevii de liceu. În mod absolut ambele sunt bune şi “dezvoltă inteligenţa”; în mod practic o dată ce te-ai văzut cu diploma în mână realizezi că, de fapt, nu mai ştii nimic şi chiar dacă-ţi mai aduci aminte ceva, nimeni nu e interesat de asemenea găselniţe. Iar altceva nu prea ai ce face, pentru că nici liceul, nici facultatea nu te-au învăţat să gândeşti altfel. Căci mobilitatea gândirii nu se dezvoltă pe “trebuie să”-uri cu liniuţe şi numerotate, ci în confruntarea personală cu textele clasice ale domeniului ales. Însă aici problema mare este aceea că profesorii înşişi au un contact destul de slab cu aceste texte. Multe dintre ele nu au fost traduse pre limba noastră (şi, mai ales nu erau traduse atunci când  profesorii de azi au citit cel mai mult şi cu cel mai mult folos: în vremea facultăţii lor) şi nici despre cele traduse nu se poate spune că sunt tocmai accesibile în bibliotecile de provincie ori ca preţ de librărie. În fine, cum profesorii sunt şi ei oameni (care “ştiu dureros ce e suta de lei”), nici disponibilitatea de-a se dedica aprofundării unui text care i-ar scoate un timp din circuitul administrativ (cu toate “obligaţiile” şi hârtiile lui) nu le prisoseşte. Astfel că s-a dezvoltat această modă a “cursului scurt”: câteva platitudini şi banalităţi, agrementate cu date de Wikipedia şi glumiţe etern valabile plus, ici şi colo, câte o referire la ultima apariţie a unui Journal de peste ocean ori la cea mai recentă modificare a legislaţiei europene; lucruri care prin noutatea lor insolită le dau şi studenţilor, şi profesorilor senzaţia că sunt contemporani cu timpul lor. Lipsa de judecată a unor tineri cărora liceul nu le-a format în nici un fel judecata este cea care favorizează şi întreţine acest tip de cursuri. Profesorul îşi spune că studentul oricum nu are nici cele mai elementare date şi, prin urmare, trebuie alfabetizat în domeniu, iar studentul e mulţumit nu doar că se alege cu o spoială de cunoaştere ci şi pentru că văzând cele 20 de pagini ale “suportului de curs”, realizează că nu are a se obosi prea mult cu învăţarea. Un ultim amănunt: adesea “metodele”, “metodologiile”, “tehnicile”, etc. sunt acompaniate de sintagma “de cercetare” iar etica – cum altfel? – e aplicată tocmai cercetării. Nu ştiu dacă şi-a pus cineva banala problemă a procentului absolvenţilor acestor cursuri care ajung să lucreze în cercetare, adică, la modul cel mai concret şi mai eficient, să pună în practică metodele deprinse pe băncile şcolii. Cam câţi sunt de toţi? Poate – dacă chiar căutăm un răspuns – ar fi bine să ne gândim care sunt în România zilei de azi posibilităţile de cercetare (adevărată) pentru un absolvent de istorie, de filosofie, de litere, de sociologie, de psihologie, de drept, de economie ori chiar de biologie sau de fizică. Dacă cercetare înseamnă să te prezinţi cu (aceleaşi) extrase din lucrarea de diplomă la “sesiunea de comunicări” a şcolii, la “zilele oraşului” ori la reuniunea învăţătorilor locali, atunci – evident – orice absolvent de facultate (ba chiar şi aspirantul la ea) poate fi considerat “cercetător de calibru”. Şi pentru ca să nu existe nici o umbră de îndoială, se obişnuieşte ca la asemenea evinemente – la care, de regulă, participă doar cetăţeni români din acelaşi oraş – să se vorbească în engleză, limba care ne dă tuturor un aer de universalitate. Dacă un tânăr (doritor de alt tip de cercetare) ar avea curiozitatea să recenzeze actele “colocviilor”, “conferinţelor” şi “simpozioanelor” de acest fel am avea, în sfârşit, măsura “societăţii bazată pe cunoaştere” în România. Ca să alcătuim o ţară n-ar mai fi necesari decât militarii din Afganistan, copiii străzii şi cei ce fac (de voie, de nevoie) agricultură ecologică. Dacă cercetare înseamnă, în schimb, acele lucruri despre care se vorbeşte în lumea bună a mediului academic internaţional şi care – pe termen lung – schimbă lumea noastră, a tuturor, atunci mă tem că numărul cercetătorilor de la noi din fiecare domeniu nu depăşeşte numărul celor 10 degete ale mâinilor. Problema e că în loc ca aceşti 10 (sau mai puţin) pe fiecare specialitate să fie susţinuţi pe toate căile şi propuşi ca modele ale unui parcurs educativ şi profesional, noi căutăm să demonstrăm că nici restul populaţiei (mai ales a celei universitare) nu e funciar deosebită de ei. Cu toţii facem cercetare, doar că cei de top beneficiază de un “management de imagine” mai bun. Aşa că nu la cercetare trebuie lucrat, ci la imagine. Cercetarea, o dată ce cunoaşte metoda, o poate face oricine. Altminteri de ce s-ar preda în toate universităţile de provincie al căror “centru de excelenţă” constă într-un “laborator” cu câteva calculatoare (şi atât) a cărui cheie nu e nici la portar, nici la secretare? Dincolo de toate acestea, iniţierea “în cercetare” se termină la fel de brusc şi de imprevizibil cum a început şi – dacă a învăţat – tânarul student rămâne în cap cu un dicţionar de termeni disparaţi care nu descriu nimic din realitatea lui cotidiană (în vreme ce această realitate rămâne fără nume). Filosofic vorbind, el are conceptul, dar nu are reprezentarea a ceea ce-i e cerut să realizeze. În limbaj comun: nu ştie ce să facă. Şi-n această perplexitate (simetrică celei cu care a început facultatea) îi e livrat Moloh-ului social.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















975 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by