Eu si tumoarea. Episodul 3: Sfarsitul Lumii nu mai vine anul acesta. Mainile lui Dumnezeu

de Andrei     HotNews.ro
Joi, 9 august 2012, 13:31 Actualitate | Opinii


Coridorul lung e luminat puternic, insa explozia de alb ma irita si aproape ca lacrimez. Fizioterapeutul sta la cativa pasi de mine si imi spune ceva, insa bandajul care imi acopera urechile ma impiedica sa-l aud. Tanarul imi face atunci semn sa merg spre el. "Hai, Andrei, incetisor, hai ca poti, ce naiba!", imi spun in gand si incerc sa fac cativa pasi, insa simt ca picioarele nu ma asculta si pleaca fiecare in directii diferite, ca la un Pinocchio prost manuit. Ma uit deznadajduit la Markus, insa el zambeste: "Nu-i nimic, o sa-ti revii!". Incredibil cat de optimist e omul asta!, ma gandesc si-mi amintesc ca ieri, dupa ce reusisem prima oara sa-mi scot papucii din picioare fara ajutor, imi zisese convins: "Acum nu mai trebuie decat sa ajungi sa-ti legi singur sireturile si vei fi ca nou!"

De la operatie au trecut cateva zile, iar eu ma simt inca precum Alan, Phil si Stu in "Marea mahmureala", dupa noaptea infioratoare de betie, condimentata cu roofies. Zeci de ciocane pneumatice imi fac un zgomot teribil in creier, sunt ametit si nu pot sa mananc nimic. Bandajul enorm ma face sa arat ca un alien aterizat la Roswell (poate ca un fular Burberry ar fi fost mai cool…), iar impresia e accentuata si de urmele lasate de suruburile folosite sa-mi tina capul nemiscat in timp ce doctorii imi scormoneau prin creier.

Trag aer in piept, ma uit la fizioterapeut si pasesc incet spre el. Probabil ca arat ca o rata ce merge la balta, cu labele aruncate intr-o parte si-n alta, insa Melania ma incurajeaza: "Parca esti Maya Plisetskaya pe scena de la Balsoi, Andrei. Plin de farmec".

Saritul cu gratie peste groapa

Nu-mi amintesc nimic din timpul operatiei. Stiu doar ca am ajuns in fata anestezistului, care mi-a spus zambind (se pare ca toata lumea e vesela foc aici - oare de ce?): "Herr Andrei, o sa va adormim si nu veti simti nimic". Am vrut sa-i raspund ca mi-am dat seama ca am uitat sa-mi fac testamentul, insa pastila pe care mi-o dadusera asistentele cu o jumatate de ora inainte si-a facut exact atunci efectul, iar filmul mi s-a rupt complet. “La naiba, nu i-am spus Melaniei parola de la adresa mea de email! Ei, asta e, daca nu o sa ma mai trezesc, se va multumi cu PIN-ul de la cardul bancar”, imi zic inainte sa cad intr-un somn adanc.

Cand m-am trezit, eram intins pe un pat la Terapie Intensiva, acoperit pana la gat, cu bratele conectate la tot felul de fire si perfuzii. Era o liniste apasatoare, intrerupta din cand in cand de gemetele pacientilor de langa mine si de pasii asistentelor.

Instinctiv, mi-am scos mana stanga de sub cearsaf si mi-am dus-o la fata. "Ura, imi simt obrazul! Oare il pot misca?", mi-am zis si am inceput sa ma stramb cat mai tare, ca sa ma conving ca nervul facial e inca functional, iar Melania si copiii nu vor fi nevoiti sa traiasca langa un Frankestein.

Fata se misca in ritmul maimutarelilor mele, iar eu ma extaziam de parca il prinsesem pe Dumnezeu de picior. Ce ciudat sunt, nu-i asa? Primul meu gand dupa ce m-am trezit din operatie n-a fost sa ma bucur ca sunt in viata, ci sa rasuflu usurat ca n-am ramas paralizat pe partea stanga a fetei!

"Sunteti norocos, Herr Andrei!", ma intrerupe chiar atunci unul dintre chirurgi. "Din cauza ca tumoarea a fost bagata adanc in creier, ati fost foarte aproape sa ne parasiti. Ma bucur ca sunteti in viata", spune omul si, asa cum m-am obisnuit deja cu cei de-aici, zambeste ca in reclamele la Colgate. Jesus! Ma bucuram ca un  inconstient ca n-am vreo pareza la fata: puteam fara probleme sa dau ortu' popii, dar imi faceam griji ca ma duceam pe lumea ailalta cu fata imobilizata intr-un rictus hidos!

Ei, sa luam partea buna a paharului! Am scapat de tumoarea aia perversa din cap si, mai mult, asa cum ar zice bunul meu prieten Dan, "am sarit cu gratie peste groapa!"

Bebe Andrei. Revenirea la viata

Dupa o zi la Terapie Intensiva, am fost mutat inapoi in salon. E semn bun, imi zice Melania, caci asta inseamna ca totul decurge normal. Incerc sa ma conving ca asa e, insa durerile mari de cap, ameteala si greata continua sa straduiesc din rasputeri sa-mi spuna altceva.

Vreo trei zile nu pot sa mananc nimic, iar de fiecare data cand incerc sa ma ridic un pic din pat simt cum camera se invarte cu mine si vomit instantaneu.

Mai trec cateva zile si fizioterapeutul incepe sa ma invete sa stau din nou in picioare, sa duc lingura la gura fara sa vars supa pe mine, sa fac cativa pasi pe coridor, sa merg drept, sa ma inchei la pantofi, sa ma barbieresc evitand sa ma scrijelesc pe fata.

"Stiu ca ai senzatia ca esti un bebelus neajutorat. Insa in cateva saptamani vei putea iarasi sa faci lucrurile pe care le faceai inainte, iar intr-un an de zile singura chestie ce-ti va aduce aminte de incercarea asta nenorocita va fi cicatricea de la cap. In plus, esti un caz fericit fata de ceilalti pacienti de-aici", imi spune Markus, in timp ce imi povesteste despre cei care trec pe langa noi: "Uite, femeia asta ce merge din nou a stat noua zile la Terapie Intensiva si credeam ca nu mai poate fi salvata. Baietelul acesta este operat a treia oara, dupa ce tumoarea i-a recidivat. In camera asta e un tanar de 24 de ani care a avut un accident de motocicleta in urma cu doi ani. A fost in coma, era ca o leguma, doctorii au recomandat familiei sa fie deconectat de la aparate, insa baiatul s-a trezit zilele trecute si a inceput sa-si miste mainile si picioarele".

Iar Melania, despre care asistentele imi spun cu admiratie ca are devotamentul lui Juliette Binoche in "Pacientul englez", e super-grijulie: ma bombardeaza non-stop cu incurajari si ma preseaza "sa ma ridic naiba din pat, ca ne asteapta copiii acasa!".

In fiecare zi, ma scoate la plimbare pe holurile spitalului si, prefacandu-se ca nu-si da seama si ca totul e neintentionat, mareste alarmant numarul turelor pe care le facem pe coridoare. Azi, facem 2, maine - 4, poimaine - 8, iar apoi direct 16. Asistentele si doctorii care trec pe langa noi ne zambesc si ma incurajeaza vazandu-mi chipul deznadajduit ce pare ca le cere ajutorul: "Bravo, Herr Andrei. Dar ia-o mai incet, ca nu te pregatesti de Olimpiada!".

Intalnirea cu Dumnezeu

Dar cel mai optimist dintre toti ramane Profesorul - seful clinicii si cel care m-a operat. E un barbat in varsta, extrem de delicat, mereu cu zambetul pe buze si foarte galant. Desi se apropie de 78 de ani, are un stil de viata incredibil de activ: opereaza zeci de pacienti in fiecare luna, facand minuni cu mainile lui extraordinare, iar intre interventii zboara peste tot in lume si tine prelegeri.

De fiecare data cand ma vede, Profesorul imi strange mana si-mi spune ca "sunt pe calea cea buna. Inca un pic si te trimitem acasa".

Chiar si atunci cand, la vreo saptamana dupa operatie, simt ca partea stanga a fetei nu ma mai asculta si ma trezesc cu o semi-pareza ce ma deformeaza, Profesorul ma asigura ca e ceva trecator, ca nervul facial e usor iritat si o sa-mi revin incetul cu incetul. "You've been in a life-threatening situation. Don't worry about your face. It will pass", cauta sa ma linisteasca si ma mangaie usor pe fata, asa cum facea si tata pe vremuri.

"Oare asa arata Dumnezeu?", ma intreb in timp ce ma uit cum Profesorul ii zambeste Melaniei si-i saruta mana, inainte sa iasa din camera, inconjurat de rezidentii sai, precum un general flancat de ofiterii de Stat Major. "Poate nu e chiar Dumnezeu, insa mainile cu siguranta ca le-a mostenit de la El".

Cum au gresit mayasii anul Apocalipsei

Epopeea mea medicala se apropie incet-incet de sfarsit. Dupa trei saptamani de spitalizare, am parasit spitalul si am ajuns acasa. Mai am inca tulburari de echilibru si ameteli, iar semi-pareza nu imi este complet vindecata.

Fac insa kinetoterapie si, la recomandarea Profesorului, urmez un program de exercitii faciale ca sa scap de amorteala pe care o am la fata (Matei ma intreaba mereu de ce ma schimonosesc in oglinda de la baie si, in timp ce se spala pe dinti, se maimutareste, imitandu-ma, dupa care rade cu gura pana la urechi).

Sunt convins ca ma voi recupera rapid si ca, la anul pe vremea asta sa zicem, am sa privesc in urma si am sa rad pe saturate de hopul asta ce mi-a stat in fata.

Chiar si faptul ca nu mai aud deloc cu urechea stanga nu ma mai descurajeaza. Sunt ca un casetofon mono de pe vremuri la care se ascultau Shakin' Stevens, Sandra si Samantha Fox, insa atata vreme cat urechea dreapta isi va face datoria, nu-mi pasa: o sa stau cu urechea stanga indreptata doar spre soacra-mea, atunci cand imi vorbeste! Ma gandesc chiar sa cer producatorilor sa scoata pe piata casti cu un singur receptor, caci nu mai am ce sa fac cu doua - oare pot breveta asa ceva?

Ceea ce ma bucura insa cel mai tare e ca, in cazul meu, mayasii n-au avut dreptate: Sfarsitul Lumii s-a amanat. Apocalipsa nu mai vine anul acesta.
 

Aceasta e povestea reala a lui Andrei. Foiletonul continua



Citeste si:






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














7561 vizualizari

  • +6 (6 voturi)    
    Am fost coplesit cand am vazut episodul 3 (Joi, 9 august 2012, 14:07)

    mithrill [utilizator]

    Dupa atata vreme, incepusem sa cred ca s-a sfarsit rau. Ma bucur extrem de mult pentru voi. Moralul vad ca e in regula, deci, mai e nevoie doar de ... Sanatate Maxima!
  • +2 (2 voturi)    
    Multa sanatate (Joi, 9 august 2012, 14:50)

    Sy [utilizator]

    Multa sanatate Andrei,recuperare grabnica si sa auzim numai de bine!
  • +1 (3 voturi)    
    Daca iti zic ca noi, astia sanatosi, (Joi, 9 august 2012, 14:53)

    PoneiulTroian [utilizator]

    am avut parte de-o luna iulie si mai naspa decat a ta, ma crezi?
  • +2 (2 voturi)    
    felicitari (Joi, 9 august 2012, 14:59)

    libelula [utilizator]

    nu pot decat sa te felicit. azi am descoperit textele tale, le-am citit aproape fara sa clipesc, mi s-a facut piele de gaina, am fost trista si fericita deodata. va felicit - pe tine si pe sotia ta - pentru curaj, ambitie, iar pe tine special si pentru talentul in scriitura. mi-ar placea sa scriu asa de bine intr-un moment normal al vietii mele, dar mai cu seama prin astfel de clipe... Un singur lucru iti mai spun: Sfarsitul nu-i aici.
  • +1 (1 vot)    
    Povesti de viata (Joi, 9 august 2012, 15:09)

    LauraBalaura [utilizator]

    Ma bucur foarte mult pentru tine, Andrei! Chiar eram ingrijorata de ce nu mai apare episodul 3! Pastreaza-ti optimismul!
  • +1 (1 vot)    
    :) (Joi, 9 august 2012, 16:14)

    rochiri [utilizator]

    Chiar ma gandeam ca nu ai mai scris de luni bune! :(
    Ma bucur pentru tine ca esti ok ! Iti urez o viata frumoasa alaturi de familia ta ! Bafta !


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version