Viitorul modelului economic şi social european este afectat de o vulnerabilitate majoră. În condiţiile în care unul din cinci tineri era şomer la sfârşitul primului trimestru din 2012 iar viitorul nu arată foarte bine cu privire la această evoluţie, putem considera că principala resursă economică – capitalul uman – este în suferinţă. Putem susţine fără a greşi că acesta este un dezechilibru mai grav decât criza datoriilor suverane.
România nu are o situaţie aparte. Unul din patru tineri este şomer. În februarie 2012, rata şomajului în rândul tinerilor in România se ridica la 23,5 la sută, peste media europeană de 21,4 la sută. La sfârşitul trimestrului I 2012, din totalul de 454.541 someri inregistrati, 59.275 someri aveau varsta < 25 de ani, adică 13% din total someri. Şi mai grav, din totalul de 59.275 someri, 49% intră în categoria şomajului de lungă durată (se aflau la sfârşitul trim I de peste 6 luni în şomaj).
Categorie neglijată aproape total de decidenţii de politici publice în ultimii 22 de ani, capitalul uman specific tinerilor reprezintă un exemplu clasic de resursă nefolosită. Nu poţi construi un model de creştere economică sustenabilă în condiţiile în care cheltui pe educaţia acestei resurse şi apoi te trezeşti că peste 50% nu pot trece examenul de bacalaureat. Nu poţi creşte PIB ul potenţial în situaţia în care ai un şomaj structural ridicat în rândul tinerilor. Nu poţi consolida un model de dezvoltare consistent cu o forţă de muncă slab calificată, blestemată să intre în cercul vicios al salariilor mici sau în situaţia de marfă ieftină la export.
Cu o ruptură evidentă între competenţele oferite de sistemul de învăţământ şi cerinţele concrete de pe piaţa muncii, fără stagii reale de practică, cu o lipsă evidentă a unor parteneriate reale licee şi universităţi – firme – institute de cercetare dar şi cu o concentrare redusă pe cele ”8 competenţe cheie” definite la nivelul UE este greu de definit un model de maximizare a potenţialului acestei resurse importante – capitalul uman al tinerilor.
Efectele adverse ale acestei situaţii sunt şi mai grave. O rată mică de ocupare a forţei de muncă – nu numai în rândul tinerilor – înseamnă un număr mic de contributori la bugetele de asigurări sociale, sănătate, şomaj etc. Rezultă deficite ale acestor bugete care trebuie acoperite din bugetul de stat, ceea ce conduce la un spaţiu fiscal redus. Mai departe, investiţii mai mici în infrastructură, cercetare dezvoltare, educaţie etc care înseamnă ritmuri de creştere economică mai mici în viitor. Adică venituri bugetare mai mici, spaţiu fiscal mai redus … Deci, intrarea în cercul vicios al subdezvoltării.
O rată mică de ocupare în rândul tinerilor înseamnă apariţia efectului “lucrătorului descurajat”, cu implicaţii grave asupra sustenabilităţii viitoare a finanţelor publice. Consiliul Fiscal atrage atenţia asupra acestui risc în ultimul său raport. România este poziţionată în categoria ţărilor cu risc ridicat din perspectiva sustenabilităţii fiscale alături de Cehia, Irlanda, Spania, Grecia, Cipru, Letonia, Lituania, Malta, Olanda, Slovenia, Slovacia şi Marea Britanie. În cazul României, indicatorul S1 (exprimă ca procent în PIB efortul de ajustare al soldului bugetar primar necesar pentru a atinge în 2060 un nivel de 60% din PIB al stocului de datorie publică, luând în calcul costurile generate de îmbătrânirea populaţiei) este de 6,9% din PIB, iar indicatorul S2 (cuantifică efortul de ajustare al soldului bugetar primar necesar din perspectiva îndeplinirii constrângerii bugetare intertemporale – obţinerea egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare actualizate pe un orizont infinit de timp, ţinând cont de costurile suplimentare legate de îmbătrânirea populaţiei) este de 9,1% din PIB, ambii situându-se peste media la nivelul UE 27 de 5,4% din PIB pentru S1, respectiv 6,5% pentru S2. Impactul pe termen lung asupra cheltuielilor bugetare al îmbătrânirii populaţiei din România, care ar genera un plus de cheltuieli evaluat la 8,5% din PIB în anul 2060 relativ la anul 2010 (unul dintre cele mai ridicate din Uniunea Europeană). Îngrijorător.
Ce facem cu tinerii? Îi lăsăm pradă unei societăţi care nu este capabilă să-i insereze în muncă? Îi lăsăm pradă “alienării”? Îi putem numi deja generaţie pierdută? Eu cred că nu trebuie să trecem cu vederea prea uşor aspectele psihologice ale problemei, pe lângă cele economice şi sociale. În România, pierderea unui loc de muncă echivalează pentru multe persoane cu o dramă. Mai ales pentru cei care au depăşit 6 luni în şomaj, suferă grav imaginea de sine, se zdruncină autoîncrederea, siguranţa de sine. Studii psihologice arată că dacă în această fază nu intervine cineva sau ceva, apare ceea ce macroeconomia numeşte “efectul lucrătorului descurajat”. Şomerul are toate şansele să rămână un om fără identitate, marginalizat si resemnat, împins la periferia societatii, de unde, întoarcerea la statutul iniţial devine destul de improbabilă. Dacă perioada de şomaj se prelungeşte peste măsură, sentimentul inutilităţii, al resemnării, al debusolării se instaurează irevocabil, adesea asociindu-se cu alcoolismul, consumul de droguri, acte antisociale, suicid, etc. Apare în mod evident un cost de oportunitate mult mai ridicat decât ar însemna multiplicarea eforturilor autorităţilor de stimula crearea de locuri de muncă pentru o mare parte a şomerilor.
Şi atunci. Cer Primului ministru să ia măsuri urgente cu privire la stimularea angajării în rândul tinerilor. Consider prioritară scutirea pentru o perioadă de 1 an, a contribuţiilor sociale datorate de angajatori în cazul angajării cu contract de muncă pentru o durată cel puţin egală cu 2 ani, a tinerilor cu vârsta sub 25 de ani. Este o măsură care a fost luată în ultimii ani în Austria, Danemarca, Franţa, Germania, Slovacia, Suedia s.a. Nu este o măsură care are impact bugetar negativ, în condiţiile în care cel angajat va plăti contribuţii, fiind scutit temporar doar angajatorul.
Citeste tot articolul si comenteaza pe contributors.ro
