Insanitatea politică se manifestă, mai cu seamă, atunci când gustul puterii îți întunecă mintea. Este ceea ce se întâmplă, zilele acestea, în România, locul în care celebra vorbă a lui Lord Acton, „orice putere corupe, iar puterea absolută corupe la modul absolut” a devenit politică de stat. Paradoxal, absolutizarea puterii și manifestarea televizată, ca stare de fapt, a acestei atitudini antidemocratice apare acum, în 2012, nu „ex nihilo”, ci pe fondul unei asumate „imaculate concepțiuni” politice. Așa s-a mai întâmplat, dar pur electoral, în 1996 și în 2004, când cei care, grație votului popular, au ajuns la putere s-au prezentat în fața noastră ca fiind „altfel”. Dar, niciodată, nu au dus până dincolo de limită acest „altfel”, astfel încât, avându-l ca fundament, să răstoarne toate regulile statului de drept. Este, din nefericire pentru o Românie și așa lipsită de o consolidată tradiție a democrației, ceea ce se întâmplă acum. Nu este, însă, tocmai o noutate, dacă ne gândim la ceea ce se pare că, la un moment dat, P.P. Carp i-ar fi spus șefului statului, la acel moment un monarh: „Majestate, dați-mi guvernarea și vă voi da o majoritate” (asta ca să mai „ușurăm” un mit, cel al „democrației” ante-comuniste, de „greutatea” fictivă care i s-a atașat).
Astăzi nu mai avem un monarh, ci un șef al statului „înconjurat”. Nu mai contează dacă, prin propriile acte, a permis configurarea unui anumit tip de atitudine politică. Chiar și așa de va fi fiind, nimic nu justfică, acum, această atitudine (asta dacă vrem să ne pretindem europeni și democrați, așa cum nu am fost, de fapt, niciodată, ci suntem doar, formal, începând de la 1 ianuarie 2007). E adevărat, multe dintre cele „împlinite” sub guvernarea „blagoslovită” de sceptrul prezidențial al actualului locatar de la Cotroceni meritau nu doar amendamente, ci efective „valuri” de indignare populară. Unele dintre acestea au și avut. Multe momente ale politicii fostei guvernări trebuiau amendate de către ceea ce poate fi circumscris drept elită a României contemporane. Și unele dintre aceste momente au și fost marcate. Acum, privind realitatea drept în față, putem vedea că noii guvernanți ridică la paroxism anti-democrația. Nici măcar nu se mai obosesc să o mimeze, adică să facă acel tip de politică caracterizată prin sintagma lui Mattei Dogan: „democrația mimată”. Nu. Acum e timpul șenilelor. Se calcă totul în picioare, până ce totul țăndări va fi.
Și, totuși, în această hărmălaie, este necesar, cred, să explicăm de ce „noi” (nu e pronume de majestate, ci conturarea semantică a unei comunități a oamenilor liberi, în termenii lui Richard Rorty) nu suntem la fel cu cei care astăzi, duși pe creasta unui val de ură manifestată electoral pe 10 iunie, atentează la corecta funcționare a instituțiilor democratice. Trimiterea din titlu, care repune într-o firească ordine cronologică două personaje invocate, cu un efect penibil, de actualul minsitru de interne, nu se referă la plagiatul premierului Victor Ponta. Acesta este evident, iar premierul ar fi trebuit deja să demisioneze. Iar aici putem doar să punem punct. Revenind, vreau să spun că, „de la Platon și Aristotel”, noi nu suntem la fel pentru că, grație și criticilor pe care cei doi filosofi le-au făcut la adresa democrației ateniene clasice, înțelegem funcționarea acestui tip de regim în cu totul alți termeni. Ca să mă refer numai la câteva aspecte, democrație nu înseamnă nici exclusiv principiu al majorității (căci limita dintre aplicarea excesivă a acestuia și instaurarea tiraniei majorității e foarte ușor de trecut), nici exclusiv accesul direct al cetățenilor la luarea deciziilor de interes comun, și nici invocarea voinței „poporului” pentru a justifica măsuri antidemocratice.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
