Am s-o spun din capul locului: sunt o băsistă convinsă. Cui nu mă va crede, sau după caz, cui va avea nevoie, la un moment dat, de probe incriminatoare, îi sugerez una: am editat în momentul tensionat al tentativei de suspendare de acum cinci ani o carte intitulată Războiul de treizeci de zile (Jurnal colectiv de campanie), în care am reunit, cu acordul autorilor, articole pro și contra acestei lovituri de stat cu țintă precisă. E o lectură instructivă și azi, sau mai ales azi, dar cum cartea e disponibilă, n-o să-i fac eu publicitate acum. Vreau doar să spun că, în ciuda celor câteva momente în care aș fi preferat să acționeze altfel decât a acționat, și a altor momente în care a vorbit altfel decât m-aș fi așteptat să vorbească, păstrez convingerea că este cel mai bun președinte pe care l-a avut România după 1989 și că datorită lui, democrația a făcut în România multe-puținele ei progrese semnificative.
Nu-l socotesc un om fără pată, bovarismul, să-i spunem pe nume, angelismul, este una dintre metehnele aproape borderline ale intelectualității românești, care s-a săturat să aleagă între două rele, visând să aleagă binele absolut, care e știut de către oamenii cu simțul realității, că în realitate nu există.
În realitate, mereu suntem obligați să facem distincția între păcatele veniale și cele capitale și alegem întotdeauna, dacă suntem raționali, răul cel mai mic. Iar păcatele veniale ale președintelui Băsescu izvorăsc toate dintr-o trăsătură, care în fond, ține de natura lui de om funciarmente liber. A spus-o la un moment dat un fost consilier al său: dacă președintele Constantinescu nu reușea să mai iasă din rolul de președinte, nici la zece ani după căderea cortinei, Băsescu are uneori dificultăți să-și amintească să intre în acest rol. Mari dificultăți, ce e drept.
Dar dacă îi reproșez ceva și în scurta conferință de ieri, am avut senzația că el însuși e pe cale să înțeleagă că aceasta este vina lui majoră, îi reproșez că nu a folosit, atunci când încă era popular, absolut toate mijloacele pentru a duce până la capătul la care-l putea duce, procesul comunismului început prin condamnarea lui ca regim ilegitim și criminal. Și să-și folosească aptitudinile de comunicare și carisma, pentru a spune oamenilor despre ce e vorba.
Ieri, președintele Traian Băsescu a spus: ”Suspendarea Președintelui este doar o etapă. Ținta lor este justiția.” Trec peste dezgustătoarele răstălmăciri ale unor dezgustători jurnaliști putrezi de bogați și putrezi din cauza bogăției, de la înfricoșatele și înfricoșătoarele Antene.
Băsescu știe, și știm și noi, cu ce a deranjat în realitate acest grup de comando care a luat cu asalt statul de drept. Dar populația care a suportat costurile austerității, nu știe. Ea este beată și anesteziată de trăncăneala prefăcut empatică a supersofisticatei și superbogatei Corina Dragotescu, sau superpușcariabilului Sorin Roșca Stănescu. De exemplu. Populația nu știe că justiția independentă este, pentru grupul politic reunit sub conducerea lui Voiculescu cea mai mare primejdie. Iar deviza lui Voiculescu nu este cea pe care o afișează public, prin intermediul ventrilocilor care vorbesc ”în numele poporului”. Poporul acesta necăjit, amnezic sau ignorant pur și simplu, nu știe că tot ”în numele poporului” au fost condamnați la moarte, sau la muncă silnică pe viață, sau la ani grei de detenție liderii politici interbelici, de la Maniu la Mihalache; că ”în numele poporului” a fost alungat Regele și tot ”în numele poporului” s-au căsăpit comuniștii și între ei. Nu știe și fiindcă autoarea Memorialului Durerii comite blasfemia de a compara procesul lui Năstase cu cel al lui Maniu. Asta fiindcă și ea s-a îmbogățit tot comemorând durerea. Deviza reală, ieșită din sufletul înspăimântat al lui Voiculescu, multiplicat azi la scara unui întreg guvern, parlament și iată, aparat de stat, venit la putere prin puci , este: ”Băieți, ne paște pe toți pușcăria. Pușcăria pentru averi ilicite, pentru salarii la stat nerușinate, pentru rude angajate în instituții”. Dar pe net circulă și lumea află că nu e vorba doar de averi colosale imposibil de justificat având în vedere timpul scurt în care au fost dobândite. Nu e vorba numai de proprietăți imobiliare, de afaceri necurate cu statul, de împroprietăriri abuzive. Este vorba că și aici, în apropierea Rusiei mafiotizate a lui Putin, unde jurnaliștii care fac dezvăluri mor ca muștele, au existat cazuri neelucidate nici până azi de morți suspecte. Ce ar putea descopere justiția liberă în spatele acestor fabuloase averi, fabuloase puteri și influențe, care arată poporului ignorant doar chipul lor benign? Asta e întrebarea și asta e vina tragică a lui Traian Băsescu. A condamnat, cu buna credință și contaminat de convingerea celor care i-au întocmit Raportul și la presiunea societății civile care l-a susținut, regimul comunist ca ilegitim și criminal. Regim, care a spus-o, lui personal nu i-a făcut cine știe ce rău și pe care l-a cam ignorat, din moment ce a avut nevoie de un raport ca să înțeleagă amploarea criminalității sale.
Devenise evident însă că Traian Băsescu n-a înțeles nu numai amploarea acelei criminalități, dar nici faptul că actualele averi și puterea actuală a unor personaje își are rădăcinile în acea criminalitate, în acel regim ilegitim pe care l-a condamnat el în Parlament, oprindu-se acolo.
citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
