Deopotrivă la antici şi moderni, un coşmar comun poate fi regăsit în operele marilor gânditori politici, în special ai celor din tradiţia republicană: posibilitatea degradării regimurilor politice bazate pe domnia legii în regimuri politice corupte, bazate pe aribitrariu, fărădelege şi violenţă. Pentru cei antici, la care virtutea şi urmărirea binelui comun erau criterii fundamentale ale bunei guvernări, degradarea formelor virtuoase de guvernământ (monarhie, aristocraţie, democraţie) în forme degenerate şi corupte (tiranie, oligarhie şi ochlocraţie / domnia gloatei) era o fatalitate istorică, generată în mod oarecum inevitabil de slăbiciunea firii omeneşti, de hybrisul politic şi de abandonarea virtuţii ca matrice constitutivă a acţiunii etice şi politice.
Pentru cei moderni, beneficiari nu doar ai concluziilor trase de Aristotel şi Polybius privind superioritatea regimurilor mixte dar şi ai noii înţelegeri deschise, non-fataliste a istoriei propusă de creştinism odată cu o nouă definiţie a virtuţii, degenerarea regimurilor politice bazate pe domnia legii nu reprezintă însă un dat ineluctabil istoriei. Dimpotrivă, indiferent de ocurenţa istorică a unor astfel de alunecări din lege în fărădelege (iar cazul clasic îl reprezintă înlocuirea Republicii de la Weimar cu cel de-al Treilea Reich în ianuarie 1933), viaţa politică şi civică deplină, bazată pe drepturi cetăţeneşti fundamentale ocrotite prin lege reprezintă normalitatea politică prin excelenţă, probată în mod strălucit de experienţa multiseculară a republicii americane (chiar şi în faza ei ”imperială”).
Diferenţa structurală dintre orizontul politic al anticilor şi cel al modernilor este dată în mod esenţial de formarea şi consolidarea în civilizaţia occidentală a unei forme istorice unice de stat care a ajuns să fie desemnat ca ”stat de drept” (”Rechtsstaat”). Deşi asociat în mod uzual cu formele de guvernământ democratic, în realitate statul de drept reprezintă un eveniment istoric major al modernităţii politice europene care precede valul de democratizare politică din secolul 20.
Construcţia unor structuri de guvernare de tip raţional-legal şi eliminarea arbitrariului politic prin supunerea actului de guvernare faţă de norme universale sunt elemente constitutive ale acestei inovaţii istorice fundamentale care a început să prindă contur cu mult timp înainte de generalizarea sufragiului universal. De fapt, pentru marii gânditori din tradiţia republicană precum părinţii fondatori ai Americii sau Alexis de Tocqueville una din marile provocări asociate cu adoptarea unor forme de guvernământ republicane a reprezentat-o tocmai găsirea formulei instituţionale potrivite prin care domnia demosului (indiferent de cum era definit acesta) să poată fi făcută compatibilă cu domnia legii.
În republicile moderne nu erau excluse repetarea unor aberaţii democratice de felul celor care, în republicile antice, au dus la condamnarea la moarte a lui Socrate sau a navarhilor de la Arginuse. Soluţia genială dată pentru prima dată în modernitate de către părinţii fondatori ai S.U.A. a fost asumarea principiului separaţiei puterilor în stat ca principiu constituţional fundamental şi completarea arhitecturii juridice şi politice a republicii democratice cu o instanţă supremă de interpretare a legii total independentă de dinamica majorităţilor parlamentare (curtea constituţională). În consecinţă, proiectul politic democratic al modernităţii a putut să reziste în timp şi să fie ferit de degradare ochlocratică (”populism”), oligarhică sau dictatorial-tiranică atâta vreme cât spaţiul de manevră al politicienilor aleşi prin proceduri electorale a fost deliminat, structurat şi echilibrat de către normele universale ale statului de drept, aşa cum au fost ele interpretate şi transpuse în realitate de către o putere juridică independentă de cea politică.
Absenţa sau diminuarea independenţei puterii juridice faţă de cea politică în anumite perioade istorice n-a putut să nu ducă la degradarea gravă a calităţii vieţii politice şi la transformarea regimurilor democratice în dictaturi mai mult sau mai puţin voalate. Nu-i de mirare că subordonarea justiţiei faţă de puterea politică a fost o prioritate pentru toţi dictatorii veniţi la putere prin lovituri de stat sau chiar prin majorităţi electorale (în cazul lui Adolf Hitler, prin celebrul Ermächtigungsgesetz din 23 martie 1933). În acest context ar trebui să rememorăm şi faptul că lovitura de stat ca răsturnare ilegitimă a ordinii de stat poate să survină nu doar prin preluarea puterii prin forţă armată dar şi prin ruperea echilibrului din stat dintre puteri şi subordonarea puterilor din stat faţă de o singură ramură a puterii (precum în cazul clasic al loviturii de stat prin care Louis Napoleon, viitorul Napoleon al III-lea, a ajuns la putere forţând subordonarea puterii juridice faţă de executiv).
În orice caz, una din cele mai primejdioase iluzii ale modernităţii politice este părerea larg răspândită (şi instrumentată de atâţia lideri populişti) că dobândirea unei majorităţi electorale conjuncturale îndreptăţeşte puterea politică să schimbe ordinea constituţională fundamentală a unui stat după bunul plac al liderilor politici beneficiari ai respectivei majorităţi. Operarea sistematică a unor astfel de schimbări constituţionale generate prin manevre electorale nu poate să nu ducă la erodarea statului de drept şi în ultimă instanţă la degradarea şi colapsul regimului democratic în care se întâmplă astfel de schimbări.
După acest necesar excurs teoretic putem să evaluăm mai corect implicaţiile gravissime ale deciziei luate de Parlamentul României privind restrângerea atribuţiilor Curţii Constituţionale şi eliminarea prevederilor din legea Curţii Constituţionale potrivit cărora hotărârile Parlamentului erau supuse validării acestora de către Curtea Constituţională. Prin diminuarea prerogativelor Curţii Constituţionale Parlamentul României aduce, de fapt, un enorm prejudiciu ordinii constituţionale democratice din România. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât el este motivat de un interes politic conjunctural (suspendarea lui Traian Băsescu) prin care se urmăreşte de fapt schimbarea caracterului regimului politic din România (prin eliminarea rolului politic al Preşedintelui României). Întreprinderea parlamentarilor noştri echivalează de fapt cu iniţierea unei lovituri de stat, prin care o putere a statului (cea parlamentară) subminează şi intenţionează să-şi subordoneze celelalte puteri (judecătorească şi executivă). Caracterul aparent paşnic al acestei lovituri de stat in nuce aplicate de către actuala majoritate parlamentară nu trebuie să obscureze dimensiunile deosebit de grave ale deciziei prin care se restrâng prerogativele Curţii Constituţionale în vederea eliminării unei ramuri a puterii executive (preşedenţia) care s-a dovedit extrem de importantă pentru autonomizarea justiţiei faţă de politică şi pentru consolidarea statului de drept în România. Situaţia este cu atât mai serioasă cu cât actuala majoritate politică nici măcar nu este rezultatul unui proces electoral autentic ci a fost constituită prin manevre şi combinaţii între diferite grupări din parlament.
Accesul de „hitlerism parlamentar” de care dă dovadă actuala majoritatea USL ar trebui să pună pe gânduri pe toţi cetăţenii responsabili şi în primul rând pe cei din instituţiile abilitate să vegheze la apărarea ordinii constituţionale din România. Ceea ce tocmai au realizat aleşii noştri prin cenzurarea prerogativelor Curţii Constituţionale reprezintă un uriaş pas înainte în vederea demantelării proiectului de construcţie a unui stat de drept democratic în România. Fără domnia legii nu se poate vorbi de existenţa unui stat de drept, indiferent de natura oficială a regimului politic. Or, prin recentele decizii parlamentarii români au demonstrat încă odată că doresc să fie şi să rămână o castă intangibilă, aflată deasupra legii, precum în vremea guvernărilor Iliescu-Năstase.
De fapt, prin sabotarea autorităţii Curţii Constituţionale parlamentarii produc un prejudiciu mult mai serios ordinii constituţionale democratice din România decât l-ar produce o lovitură de stat militară care ar suspenda ordinea constituţională din ţară pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Ceea ce au întreprins aleşii noştri echivalează nu cu o suspendare ci mai degrabă cu o deformare deosebit de perversă a ordinii constituţionale din ţară prin care se crează un precedent periculos pentru aplicarea principiului separării puterilor în statul român. După o lovitură de stat militară eşuată ordinea constituţională poate deveni mai robustă (fapt demonstrat cu prisosinţă în Spania de după puciul eşuat din 23 Februarie 1982). În schimb, modificarea prin majorităţi parlamentare simple a normelor şi instituţiilor fundamentale pentru funcţionarea statului de drept erodează gradual dar ireversibil încrederea populaţiei în capacitatea statului de a furniza lege şi ordine pentru toţi cetăţenii şi deschide calea pentru experimente populiste deosebit de periculoase.
Din fericire, atâta vreme cât România este stat membru al Uniunii Europene, putem spera că subminarea oligarhico-parlamentară a ordinii de drept din ţară poate fi stopată la timp pentru salvgardarea proiectului democratic asumat de întreaga societate românească de după 1989. Încercările disperate de a-l îndepărta pe preşedintele ales al României prin denaturarea ordinii constituţionale şi dezechilibrarea raportului dintre puterile statului reprezintă de fapt ultima încercare de a rămâne la putere a cleptocraţiei crescute şi înstăpânite peste ţară sub oblăduirea guvernărilor din trecut. După condamnarea lui Adrian Năstase cleptocraţii din România au intrat în panică, fiindcă realizează că nimeni nu mai este intangibil.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
