Unu. Pe 29 mai postam, aici, pe contributors o analiză de sustinere a propunerii radicale a doamnei Alina Mungiu Pippidi privind reexaminarea tuturor titlurilor didactice si academice, lansată la http://romaniacurata.ro/in-dezbatere-universitati-fara-impostori–2873.htm. Cred că acum este mai necesară ca oricând propunerea dânsei privind un control pentru plagiat al tuturor lucrarilor de doctorat din ultimii 20 de ani; cine nu corespunde isi pierde contractul permanent (titlul, in cazul doctorilor).
Altfel, România riscă să intre în ping pongul plagiatelor, după ce timp de 22 de ani ne-am aflat sub “umbrela” perdantă a ping pongului politic. Durerea cea mare este că, şi într-un caz şi în celălalt, fiecare dintre noi nu primeşte nimic. În urma acuzaţiilor reciproce de plagiat ce stau să se desfăşoare, succesiunea ciclică la putere nu ne va aduce ceva în plus fiecăruia dintre noi. Vom merge din nou în spirală. Ne vom invârti în cerc, după alţi douăzeci şi doi de ani aflându-ne unde la locul în care am plecat în `89 (cel puţin din punctul de vedere al indicatorilor de bunăstare).
Doi. Astăzi, în taxi, şoferul asculta cu mult interes un post de radio de stiri. După câteva minute l-am întrebat: Ce părere aveţi despre scandalul ăsta, cu plagiatul? Tipul s-a uitat la mine, cu un aer de superioritate, răspunzând: E o vrăjeală! Ăştia vrea să ne facă să uităm că nu avem ce mânca.
O să râdeţi. Eu cred sincer în ceea ce spun oamenii simpli. În percepţia lor. În intuiţia lor. În fapt cred că mare parte din problemele pe care societatea românească le are s-ar putea rezolva dacă liderii ar înţelege de fapt ce vrea un om simplu. Analizele simandicoase, cuvintele preţioase, inovaţiile filosofice s.a. îi lasă rece.
Trei. Mă gândeam astăzi mergând spre facultate. Ce blestem pe România! Din scandal în scandal, din circ în circ. Am devenit dependenţi de aşa ceva. Mă întrebam aşa, ca prostu`, ce bine ar fi fost dacă deontologii de azi ar fi reuşit, atunci când au avut demnităţi sau nu, să coaguleze o presiune teribilă pe schimbarea clasei politice, pe inocularea unui minim grad de cultură politică! Mă gândeam cum oameni de mare valoare – Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Paleologu şi mulţi, mulţi alţii ar fi reuşit să adune în jurul lor mişcări intelectuale puternice, să construiască un alt sistem de valori, chiar un alt sistem de educaţie.
Pentru că problema principală în România aceasta cred că este – educaţia. Educaţia în general şi educaţia privind cercetarea, în special. Credeţi dumneavoastră că în cadrul studiilor de licenţă există cursuri de metodologia cercetării ştiinţifice? Credeţi dumneavoastră că la studiile de doctorat s-a discutat despre normele corecte privind evitarea practicilor academice incorecte şi a plagiatului? Nu. În plus, credeţi că Ponta sau Boc sau Mihai Răzvan Ungureanu sau Croitoru, au avut ca primă grijă, atunci când au scris vreo lucrare ştiinţifică, să nu se repete mai mult de 8 cuvinte în aceeaşi înşiruire, aşa cum spune una dintre definiţiile dure ale plagiatului?
Patru. Mă felicit cu privire la dilemele exprimate în analiza de susţinere a propunerii Doamnei Mungiu Pippidi. Spuneam că nu au existat/există proceduri prin care cei implicaţi în sistemul universitar/de cercetare să fie “educaţi” în privinţa practicilor şi standardelor în domeniu. Recunoaşteţi asta, nu? Spuneam că, prin aplicarea soluţiei Mungiu s-ar putea evita o pornire de reglare electorală şi postelectorală de conturi prin acuzaţii de plagiat. Oh, câtă dreptate, numai că eu mă refeream la campaniile electorale din universităţi! Spuneam că ţi se poate fabrica foarte uşor o astfel de acuzaţie. Mici neglijenţe, involuntare, în prezentarea mai ales a stadiului cercetării, ca şi omisiunea notelor de subsol se tranformă în acuzaţii grave de plagiat, raspândite prin email-uri anonime.Acuzaţia de plagiat a devenit în ultima perioadă o formă perfidă de calomnie sau şantaj. (Ce intuiţie!)
Cinci. Rămân câteva întrebări legate de acuzaţia de plagiat adresată lui Ponta şi de altele care vor urma, probabil, pentru alte personalităţi publice.
- Îmi poate cineva explica modul prin care Nature (a cincea cea mai prestigioasă revistă din lume, cu un scor relativ de influenţă de 35,59 cf JCR 2010) publică acuzaţii de plagiat provenite din email uri anonime? Asta în condiţiile în care nicio revistă serioasă nu se mişcă la sesizări anonime, la fel nicio instituţie nu face aşa ceva.
- Vă vine să credeţi că redactorul de la Nature ştie limba română? Sau vă vine să credeţi cum Nature publică o acuzaţie de plagiat anonimă, bazându-se pe opiniile unor oameni valorosi în domeniile lor – Andruh, Aligică, Perju – dar nici unul specializat pe domeniul cercetat în teza de doctorat a lui Ponta?
- Ne putem exprima asupra unei acuzaţii de plagiat fără a vedea documentele integrale, bibliografie s.a.? Ne putem repezi fâcând spume la gură – indiferent asupra cui se aduce acuzaţia – până nu avem o instituţie competentă care se pronunţă?
- Care este definiţia plagiatului în România? Dar a autoplagiatului? Un profesor care a reprodus necorespunzător un paragraf este mai moral decât unul care a plagiat întreaga lucrare?
- Acceptăm în dosarele de concurs articole publicate de mai multe ori, dar cu titluri diferite, atât în cărţi de specialitate, cât şi în reviste ştiinţifice?
- Este mai moral un profesor care refrazeaza toate textele citite, comparativ cu altul care are a plagiat două paragrafe, dar care are o contributie stiintifica de referinta? Ii iertam pe acestia din urma? Cine decide asta?
- A fost/ este şcoala românească de cercetare (în afară de câteva domenii de nişă pentru care am tot respectul cuvenit) în stare să propună noi direcţii/metode de cercetare la nivel mondial?
- Suntem nişte popularizatori sau compilatori mai mari sau mai mici ai inovaţiilor altora? Sau suntem nişte povestitori, nişte “angajaţi” care facem revista presei ştiinţifice?
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
