Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre ICR si domnul Patapievici

de Mihai Maci     Contributors.ro
Luni, 18 iunie 2012, 16:21 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews
Printr-o Ordonanţă de Guvern Institutul Cultural Român a fost trecut din subordinea preşedinţei în aceea a Senatului, fapt direct traductibil în schimbarea – în regim de urgenţă – a conducerii sale, în particular a directorului său, D-l Horia Roman Patapievici. Nu cred că cineva (şi în primul rând cei ce-au promovat-o) ia în serios argumentele oficiale ale acestei decizii; aici şi acum raţiunea ei e evidentă: aceea de a lovi, cu o singură măsură, două ţinte diferite. Mai întâi, în continuarea hotărârilor parlamentare din ultimele zile, e vorba de umilirea (reală şi simbolică) a Preşedintelui Băsescu prin retragerea progresivă a atributelor funcţiei sale. E neîndoielnic că acest proces va continua, probabil până la a se pune în discuţie dreptul Preşedintelui de a aviza legile (şi, mai ales, acela de-a le trimite înapoi, la Parlament). În al doilea rând e vizat D-l Patapievici, prezentat cu obstinaţie de “o anumită parte a presei” ca fiind modelul pur al “intelectualului lui Băsescu”, promotor a unei “arte decante” fără măsură comună cu “tradiţia naţională” şi – deloc în ultimul rând – ca un denigrator impenitent al acestei tradiţii, fapt ce ridică întrebări asupra aparteneţei dânsului la colectivitatea pe care (se pretinde că) o jigneşte. Argumentele invocate împotriva directorului ICR sunt vechi (atât de vechi încât tind să se clasicizeze): în primul rând o serie de fraze extrase din corespondenţa – edită – a domniei sale cu D-l Alexandru Paleologu de la începutul anilor ’90 (fraze incriminate şi incriminante prin virulenţa lor de limbaj). Apoi e vorba de celebra expoziţie de artă română contemporană de la New York (din 2008) care – cu poneiul ei roz tatuat cu o zvastică – a stârnit incredibile valuri pe Dâmboviţa. La acestea toate se adaugă faptul că D-l Patapievici a fost numit acolo unde (încă) este de către preşedintele Băsescu şi că, în preajma alegerilor prezidenţiale din 2009, a luat atitudine publică în favoarea celui care l-a numit. Poate că n-ar fi zadarnic să ne amintim puţin mai în detaliu despre ce anume e vorba.

În 1996 D-l Patapievici publica la Editura Humanitas o culegere de articole şi eseuri intitulată “Politice”, culegere ce se deschide cu cinci scrisori adresate D-lui Alexandru Paleologu, ambasador (demisionar după mineriada din 13 – 15 iunie) al României la Paris. Scrise între 6 martie (vă mai spune ceva această dată?) 1990 şi 12 august 1991 aceste scrisori – şi în particular ultima dintre ele – mărturisesc disperarea unui tânăr care vedea cum speranţele din decembrie 1989 sunt îngropate sub straturile de trandafiri roşii plantaţi de minerii ce devastaseră – cu elan patriotic şi în mod repetat – capitala. Şi, în egală măsură, mărturisesc groaza unuia dintre cei mai puţin de 10 % care-i strigaseră lui Ceuşescu “vom muri şi vom fi liberi” ce se vedea strivit de cei peste 80 % care, în Dumineca Orbului au ales “stabilitatea” în care-au eclozat oamenii politici şi cei de afaceri (de toate culorile) din ziua de azi. Dacă dăm la o parte acest context, atunci – într-adevăr – putem lua cuvintele D-lui Patapievici ca pe nişte vituperaţii jignitoare. Dar dacă ne amintim această traumă care a risipit capitalul de încredere al Revoluţiei şi ne-a întors, în percepţia lumii civilizate, la condiţia de bantustan bântuit de umbrele lui Dracula şi Ceauşescu (condiţie pe care n-am depăşit-o nici măcar o dată cu integrarea în Uniunea Europeană), atunci mă tem că vorbele D-lui Patapievici sunt un mărunt detaliu picant în mizeria cu care-am plătit două decenii laşitatea descrisă de dânsul atunci. Citiţi acele texte după ce veţi (re)vedea filmul D-lui Stere Gulea despre mineriade. Evident, se poate obiecta că vremurile acelea s-au dus (unde?) şi că, cinci ani mai târziu, când şi-a publicat textele, D-l Patapievici putea să le amelioreze stilul. Probabil că dânsul va fi considerat (la capătul acelei lustre fără lustraţie) că e preferabil să le lase caracterul de strigăt care, acum, se adresa nu atât unei stări de lucruri atât de dramatice precum cea din 1990 – 1991, cât unei letargii a memoriei în care ne afundau anii de stagnare ai primei domnii a preşedintelui Iliescu. În definitiv vorbe la fel de grele (dacă nu mai grele), chiar dacă nu atât de colorate, au spus despre noi, la vremea lor, Dimitrie Drăghicescu, Constantin Rădulescu Motru sau Emil Cioran. I-a acuzat cineva – cu excepţia comuniştilor – de ultraj la adresa poporului român? Dar, în egală măsură, i-a luat cineva în serios? Câţi sunt cei ce au luat în serios strigătul – de sub pojhiţa casantă a cuvintelor – D-lui Patapievici?

În mod cert domnia sa şi cei câţiva care s-au angajant alături de dânsul într-un proiect de anvergură, atunci când a acceptat conducerea Institutului Cultural Român. Poate dihotomia dintre D-l Buzura şi D-l Patapievici e, în bună măsură, artificială. D-l Buzura a construit, cu mijloacele şi posibilităţile (inclusiv umane) ale timpului în care i-a fost preşedinte, o instituţie al cărei parcurs a culminat cu prestaţia de la Smithsonian Institute. Într-o trecere care ar fi trebuit să fie firească (dacă preşedintele Băsescu ar fi ştiut să aibă puţin tact) a timpurilor şi a generaţiilor, D-l Patapievici a început de acolo de unde a ajuns D-l Buzura şi a dat o altă dimensiune şi un alt proiect Institutului Cultural. Mai mult decât oricare altă instituţie românească, ICR-ul a devenit faţa întoarsă către lume a României. Faptul că acest lucru este pe cât de cunoscut în afara graniţelor României (şi nu doar cunoscut, ci şi consacrat prin alegerea Directorului ICR la conducerea reţelei institutelor culturale europene – EUNIC), pe atât de necunoscut în ţară ţine nu de activitatea D-lui Patapievici, ci de lipsa de orizont a mass-mediei româneşti. Televiziunile care-l acuză pe preşedintele ICR de atentat la “stima şi mândria” naţiei se întrec a difuza ştiri macabre şi enormităţi care ar ruşina orice popor, dar nu găsesc de cuviinţă să spună mai nici un cuvânt despre puţinele realizări efective ale României în lume (evident, nu doar ale Institutului Cultural). Ba dimpotrivă, singura mediatizare de proporţii a ICR-ului s-a făcut pe fondul unui scandal: acela legat de faimoasa expoziţie de la New York cu poneiul roz. O armată de politicieni şi analişti, convertiţi subit la critica de artă, vocifera cu privire la criteriile după care Institutul găseşte că un artist e reprezentativ, cu privire la tradiţie şi la valoarea ei, cu privire la gusturile (crepusculare ale) Apusului şi la câte şi mai câte. D-l Patavievici încerca să explice succesul expoziţiei, opiniile criticilor (veritabili) de artă, nevoia de sincronizare cu percepţia occidentală a artei, etc. În zadar. Memoria colectivă – cea fasonată de televiziuni – l-a înregistrat ca pe un risipitor al banului public pe exhibiţii trăznite cu lucruri ce n-au nici o legătură cu marea, adevărata cultură română. Că arta contemporană n-are priză în România e un fapt, dar nu e vina D-lui Patapievici, ci a Ministerului Culturii şi al celui al Educaţiei, care ar trebui să se îngrijească de educaţia întru frumos şi întru diversitate, care, şi ele, sunt componente ale vieţii civice. Probabil că americanii ştiu s-o facă, de vreme ce pe ei i-a şocat mai puţin decât pe indignaţii noştri expoziţia în cauză. Iar faptul că, la fel cum majoritatea preferă “stabilitatea”, preferă şi realismul (pendulând amplu între cel socialist – a se vedea succesul filmelor de atunci, acum – şi cel bollywoodian – cu telenovelele sale), ar trebui să ne dea mai curând de gândit. Tot aşa cum ar trebui să ne dea de gândit şi faptul că-n anii ’50 un aparatcic se apucase să dărâme această mostră a “artei decadente” care e Coloana Infinitului sau că textul lui Virgil Ierunca despre literatura română din “Istoria Literaturii Universale” publicată la Pléiade era incriminat în ţară pentru că-l elogia pe Urmuz şi-l trecea sub tăcere pe Vlahuţă. Un lucru e sigur: americanii sunt obişnuiţi cu mai multe opţiuni şi cu posibilitatea de-a alege liber între ele. De aceea şi căluşarii D-lui Buzura şi poneiul D-lui Patapievici sunt la fel de bineveniţi în America.  Că între unii şi celălalt e un hiat greu de acoperit, e perfect adevărat, dar aceasta e problema culturii române, adică a noastră a tuturor. Şi dac-o luam în serios, vom găsi în cărţile D-lui Patapievici multe lucruri ce ne vor ajuta să ne înţelegem mai bine.

În ultima vreme bântuie o idee mai subtilă: ce rost are ICR-ul ca atare? Nu e mai corect ca – în bună logică liberală – creatorii culturali să se reprezinte ei înşişi în lume sau să avem fundaţii independente care să se ocupe de provarea culturii române în lume. Ba da, desigur. Numai că, spre deosebire de alte epoci la noi şi de alte ţări în prezent, eu unul nu prea cunosc oameni de afaceri dispuşi să înfiinţeze şi să susţină, pe termen lung, un proiect cultural. Dar nu pierd speranţa. Oricum, până cînd va putea preda ştefeta unei pieţe – dinamice şi concurenţiale – de fundaţii autonome dedicate promovării culturii, cred că ICR-ul, dacă îşi face temeinic treaba, e binevenit. Iar dacă Guvernul (fie prin premier, fie prin Ministrul Culturii) consideră că ICR-ul se cere evaluat dincolo de orice partizanate şi simpatii – personale sau doctrinare – atunci, probabil, cel mai corect ar fi să se adrezese direct partenerilor şi competitorilor D-lui Patapievici de pe piaţa internaţională (în speţă institutelor culturale prestigioase şi cu tradiţie) pentru a putea judeca, sine ira et studio, activitatea acestuia.

Cât despre D-l Patapievici, care în aceşti şapte ani şi jumătate a făcut din ICR un actor adevărat al scenei europene a culturii şi a plătit un preţ greu pentru aceasta – renunţând la propriile lui proiecte, solicitându-şi sănătatea, pierzându-i pe mulţi dintre cei pe care şi-i considera apropiaţi şi, mai ales, văzându-se batjocorit tocmai pentru că a lucrat temeinic şi cu onestitate – se cuvine să-i spunem un singur lucru, singurul care contează: MULŢUMIM!



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1659 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by