Suficiente măsuri guvernamentale recente s-au adunat pentru a-mi provoca o criză de conştiinţă şi neastâmpărul de a răspunde la întrebarea ce se întâmplă cu întreaga mea comunitate, aceea pentru care scriu, cu care merg la vot, cu care exercit toate formele de participaţie publică, de la impozitul pe care îl plătesc până la cărţile pe care le scriu. În numai câteva săptămâni, noua putere a schimbat conducerea ANCS-ului, iar consecinţa cea mai rapidă pentru comunitatea ştiinţifică a fost suspendarea accesului la bazele de date care ne mai racordau la lumea transparenţei şi a informării. Apoi, schimbarea Consiliului de Etică în timpul mandatării acestuia pentru a examina celebrul caz de plagiat a lui Ioan Mang, cel care a aruncat o umbră şi o jenă imensă peste întreaga noastră comunitate. Fără a avea deocamdată consecinţe, premisele sunt deja semnificative: un membru al acestui consiliu a fost selectat din epicentrul ideologiei comuniste. Apoi, suspendarea articolului de lege privind pensionarea obligatorie a universitarilor la 65 de ani, sub clamarea retorică a marilor valori „care se pierd”. Personal, sunt complet împotriva acestui argument: marile valori câştigă la fel de mult din pensiile lor, iar Uniunea Europeană a investit în programe de susţinere a mii de postdoctoranzi în ultimii trei ani, cu performanţe vizibil peste nivelul marilor valori invocate de acest argument. Aceşti tineri sunt acum fără locuri de muncă din cauza pomenitei suspendări. Apoi, în ştirile de aseară am aflat de decizia guvernului de a reduce biletele de tren şi de odihnă ale pensionarilor: o bună măsură, într-adevăr, şi foarte coerentă cu creşterea populistă a pensiilor.
Apoi, evenimentul şocant al zilelor trecute: mutarea ICR de la preşedinţie la Senat şi programarea audierii directorului ICR, în comisia Senatului, între alţii, de Gheorghe Funar. Nu mă interesează valoarea procedurală a posibilei audieri, întrucât o discut mai întâi pe cea simbolică: cele două persoane au construit simboluri atât de solide şi de opuse în lumea noastră, încât simpla confruntare a credibilităţii depline a intelectualului care a reuşit să determine la discernământ o întreagă generaţie cu întruparea deschisă a naţionalismului agresiv de care speram că ne-am despărţit are valoarea unei imoralităţi publice depline. Mutarea ICR-ului la Senat constituie o manevră de control al instituţiei de către noua putere, iar consecinţa imediată va fi pierderea locului câştigat cu dificultate şi efort al culturii române în lume în ultimii 8 ani. Performanţele incredibile ale ICR-ului din ultimii ani au făcut din România, pentru câteva clipe, o mare putere culturală dintr-un motiv simplu: din cultură-actor pe o piaţă reticentă, România devenea încet cultură-gazdă pentru dialogul cultural, ceea ce era un eveniment salutar şi fără precedent, pentru care programelor ICR-ului li se cuvine recunoştinţa fiecărui contribuabil. Am fost membru al consiliului de conducere al ICR în ultimii 3 ani: pentru toate rapoartele instituţiei stau martor şi mărturisesc oglindirea fidelă şi transparentă a unei construcţii culturale inteligente şi actuale, extrem de profitabile pentru imaginea internaţională a României.
La toate aceste evenimente, o parte a populaţiei noastre priveşte aprobator şi satisfăcut, hrănită cu promisiuni electorale sau cu avantaje personale. O altă parte îşi manifestă nemulţumirea şi oroarea, vorbind despre o nouă barbarie şi despre revenirea României la lipsa de transparenţă, la baronatul şi la nepotismul primului deceniu postcomunist. Această a doua parte sesizează coerenţa evenimentelor înşirate mai sus, aşezate într-o evidentă strategie. Între cele două părţi nu se schimbă argumente, ci adjective. De la nivelul oribil al comentatorilor de forumuri (oare chiar aşa gândim?!) până la declaraţiile oficiale, calităţile celuilalt sunt evidenţe indiscutabile concretizate prin înfierări cu aer definitiv.
Dar ambele părţi judecă fapte. Dimpotrivă, cred că aceste aspecte pot fi judecate şi dintr-un al treilea punct de vedere, cel care nu judecă faptele, ci posibilitatea lor. Fireşte, este imoral să dai pensii crescute, dar să retragi cupoanele de tren şi biletele de tratament, la fel cum este trist să închizi posibilitatea României de a avea un loc mai mult decât onorabil în cultura mondială. Dar aceste lucruri nu contează, deoarece e vorba de politică, unde alternanţa guvernamentală legitimează orice potentat să treacă la schimbări care îi înlesnesc aplicarea propriului program. Nu e nimic grav la acest nivel al principiului, iar dacă ne revoltăm contra lui, nu facem decât să exprimăm o opinie blocată în propria subiectivitate nostalgică.
Însă problema, cred, se află în cu totul altă parte, şi anume în însăşi esenţa fenomenului politic românesc al ultimelor două decenii. El constă în confruntarea nesfârşită a unor grupuri de interes subiectiv, care ştiu că puterea obţinută este ceva fragil, că trebuie profitat rapid de ea, că structurile trebuie umplute repede cu fideli, că transparenţa e o chestiune de imagine. Acest lucru seamănă foarte mult cu epoca precarolingiană a Galliei, unde facţiuni rivale se luptau, acumulând bogăţie numai pentru a se putea înfrunta. Partidele se destramă după ce cad de la putere pentru că în spatele lor nu stau idei. Aceasta înseamnă o ţară cu mulţi boieri, dar fără un divan comun, nici macar unul ad hoc. Ceea ce face ca un asemenea tip de luptă (pe care noi îl calificăm azi sub numele de nepotism, baronat etc.) să nu fie încă unul politic este absenţa sau extrema fragilitate a unui teritoriu cu valoare de universal pe care să se dea lupta. Căci este absolut natural ca facţiuni rivale să se lupte pentru a ajunge la putere, dar absenţa unui teren cu reguli precise, cu eleganţă şi principialitate, cu transparenţă şi aristocraţie, cu discuţie şi societate civilă, conduce toată comunitatea de contribuabili la o instabilitate de popor migrator înăuntrul propriilor valori. Universalitatea regulilor ar fi cerut schimbarea consiliilor şi a instituţiilor la încheierea mandatelor, tot ea ar fi cerut păstrarea cu respect a tuturor câştigurilor de vizibilitate pe piaţa internaţională, şi tot ea ar fi cerut reverenţă faţă de puţinele surse de universalitate politică pe care le avem.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
