Am trăit mai bine de 20 de ani după revoluție cu mândria de a veni din Timișoara. O mândrie deloc arogantă, lipsită de vanitate și mai ales fără excluziuni. Știam pe propria biografie că orașul e prudent: te ține la distanță, te examinează și abia apoi te adoptă. Amestecul de etnii și de culori regionale sugerează alte criterii de adopție decât cele mediocre care îi pun la zid pe ”mitici” sau pe țigani. Am trăit cu iluzia că orașul e special, dotat cu o resursă secretă de înțelepciune și o morală proprie. Ca jurnalistă, ca profesor, ca om al urbei am susținut cu toată convingerea că există Spiritul Timișoarei, că el explică buna-cuviință, cumpănirea, discernământul, dar și un simț nealterat al viitorului: altminteri cum ar fi ieșit, fără nicio garanție, sute de mii de timișoreni în decembrie 1989, să ia de gât balaurul ceaușist? Timișorenii au votat ani de zile în concordanță cu acest spirit, chiar dacă se așezau în contradicție cu majoritatea mare, arătându-se mai deschiși la mersul lumii: când țara vota zdrobitor neo-comunsimul, timișorenii votau opoziția democrată, când țara se pedeliza, timișorenii păstrau respectul pentru creștin-democrație și grija pentru minorități, stindard purtat onest de primarul Gh.Ciuhandu. Acum e altfel: Timișoara e ca toată țara.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
