Dezbaterea sterilă legată de prezenţa Preşedintelui sau a Primului Ministru la Consiliul European continuă. Cred că suntem cu toţii de acord că o dispută prelungită pe acest subiect nu aduce beneficii nimănui. Nici la intern, nici la extern. Este greu de înţeles pentru mine poziţia Preşedintelui. Poziţie care, până acum, în multe chestiuni, a fost una corectă raţională. Şi atunci când a fost aşa, am susţinut-o.
Calitatea reprezentării la Consiliul European pe chestiuni ce nu aparţin securităţii şi politicii externe a UE nu reprezintă unul din punctele tari ale Preşedintelui. Consider că partea raţională se află de această dată la Executiv, condus acum de Victor Ponta. Premier care a venit cu o propunere de bun simţ: reprezentarea la Consiliul European în funcţie de tematica acestuia. Mi se pare corect: cine îşi asumă acolo decizii – strategice – pentru România, trebuie să răspundă pentru implementarea corectă a lor. Nu se poate angaja Presedintele pentru măsuri strategice în domeniul economic, ocupare, social s.a iar de implementarea acestora să răspundă Guvernul.
A-propos, învăţam la management prin anul doi de facultate, acum vreo 18 ani, despre necesitatea existenţei triunghiului competenţă – autoritate – responsabilitate, cu privire la luarea unei decizii. Să facem o analiză pe acesti trei piloni.
Competenţă. Am mai scris aici. Este nevoie de o schimbare de paradigmă. Experienţa participărilor de până acum la Consiliul European nu a adus nicio contribuţie semnificativă la creşterea beneficiilor României în cadrul Uniunii Europene. Capacitatea de a “organiza” un lobby eficient a lipsit, România nereuşind să penetreze cele 10.000 de grupuri de interese specializate, parte la elaborarea şi implementarea deciziei la Bruxelles. România nu a avut iniţiative, nu a jucat niciodată rolul de ancoră pentru ţările din clusterul central si est european (cum a jucat Polonia, de exemplu, in multe cazuri). România nu a folosit puterea data de numarul de voturi din principalele instituţii europene, nereuşind să coalizeze în jurul ei interese comune. Iniţiativa Prietenii Coeziunii este poate prima de acest fel, un pic întârziată şi neexploatată la maximum pe canalele pe care trebuia făcut acest lucru. Am uitat total că suntem a şaptea ţară ca număr de voturi in principalele instituţii europene. Nu am văzut negocieri care să servească intereselor strategice ale României, sau dacă au fost sunt puţine si nesemnificative. Dar nu mă miră, în condiţiile în care consilierii îi prezintă Preşedintelui informaţia eronată conform căreia la Consiliul European merg preşedinţii (realitatea fiind că doar Cipru şi Franţa îşi trimit preşedintele, restul de 25 de state fiind reprezentate la nivel de Premier).
Autoritatea. Este strâns legată de iniţiativele – sau lipsa de iniţiative amintită mai sus. Dacă nu te-ai putut face auzit şi respectat la nivelul instituţiilor UE, un poţi să ai o autoritate care să impresioneze. Spre deosebire de Polonia, România se situează mult sub potenţialul de influenţă asupra deciziilor strategice la nivel european. Autoritatea o câştigi în momentul în care aduci valoare adăugată prin propunerile tale, negociezi dur, punând în balanţă costurile şi beneficiile, prezente şi proiectate în viitor. Da, România nu a avut aşa ceva până acum. Am intrat în Uniunea Europeană, primiţi pe principiul Haideţi şi voi în tren, dar staţi pe scară!. Nu am reuşit să exploatăm decât marginal beneficiile integrării (deşi valoarea adăugată pe relaţia UE- România putea fi cel puţin dublă). Mă gândesc cum am plecat noi capul când ni s-au pus pe masă beneficiile – potenţiale – ale aderării la UE – stabilitate, ancorare prin preaderare şi aderare, fonduri europene, convergenţă s.a – neştiind să răspundem că între 30 şi 50% din creşterea economică a ţărilor din nucleul dur a provenit din dinamismul pieţelor de desfacere din ţările nou membre. Asta ca să mă exprim diplomatic. Cum ne-om fi asumat noi vina pentru valurile de imigranţi sosiţi din România (parţial, o vina corectă, un mă refer aici la infractori) neştiind să spunem iarăşi, că jumătate din creşterea economică din Spania şi Italia a venit din contribuţia forţei de muncă din estul Europei. Şi aşa mai departe. Da, mai sunt două aspecte aici. Autoritatea îţi este dată şi de legitimitate, care astăzi este net în favoarea Primului Ministru. Şi autoritatea creşte în momentul în care te întâlneşti acolo cu membrii din aceeaşi familie politică. Dată fiind ascensiunea stângii în multe dintre ţările UE, iarăşi regăsim un punct tare în favoarea Primului Ministru.
Responsabilitate. Am mai spus. Mă interesează ca înainte de plecarea la Bruxelles să fie informat şi Parlamentul, şi un numai, să fim informaţi şi noi. Mai mult decât cine ne reprezintă acolo, trebuie să dezbatem agenda cu care se merge acolo. Mă interesează ca la sfârşit să ni se aducă la cunoştinţă ce ţinte a reuşit să atingă şi ce ţinte nu din agenda cu care a plecat autoritatea care ne reprezintă. Că la sfârşit mi se înşiră punctele principale de pe ordinea de zi a Consiliului, nu mă interesează. Deja le-am primit pe telefon pe pe net etc
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
