În aparenţă nimic nu s-a schimbat. Acelaşi popor complice la propria nenorocire a ieşit din nou la vot, alegând şi de astă dată aceeaşi împilatori, care-l prostesc şi spoliază de decenii.
La mijloc nu este neapărat obtuzitatea şi ignoranţa electoratului, cât sindromul de neajutorare deprinsă în generaţii de opresiune. Lipsa de alternative şi sentimentul de neputinţă au făcut din resemnare starea de spirit dominantă, iar din acomodare umilă, strategia fundamentală. Între acvile, bouri, lei şi delfini, heraldica unui câine lingând mâna prigonitoare ar putea fi introdusă pe armoariile naţionale.
Pe de altă parte, oricât de subaltern s-ar comporta electoratul, oricât de slab, pipernicit şi ticăloşit ar fi devenit liberul său arbitru, acel Gollum încă mai sălăşluieşte pe undeva prin adâncurile conştiinţei româneşti. Or, în măsura în care bietul liber arbitru popular se mai poate face auzit, el dezavuează integral clasa politică.
Politicienii au pierdut încrederea poporului. Speranţa că politica ar putea servi (şi) interesele generale a murit de mult, lăsând loc certitudinii că puterea este acaparată de partide şi politicieni în scopul prădării resurselor publice. Reacţia populară variază de la votul oferit aberaţiilor ca partidul poporului a lu’ domnu’ Dan până la ocolirea sistematică a urnelor.
O clasă politică falsă, confecţionată încă de la început din trepăduşi ai securităţii cărora li s-au distribuit aleator diverse partituri doctrinare, a ajuns la scadenţă. Pe politicienii actuali, cu partidele lor cu tot, nu-i mai crede şi nu-i mai ascultă nimeni. Iar faptul că totuşi reuşesc să scoată câteva milioane de cetăţeni la urne nu trebuie să înşele asupra lipsei lor fundamentale de îndreptăţire în faţa poporului.
Partidele noastre n-au fost niciodată altceva decât reţele de fidelităţi şi interese destinate îndestulării din resurselele publice. Ajuns acum în capul mesei, PSD-ul este atât de absorbit de acapararea statului încât nici aparenţele decenţei nu le mai poate poate păstra în precipitarea înfrigurată cu care se aruncă la ugerele avuţiei publice. În cele câteva luni care-l mai despart de alegerile ce-l vor prăbuşi într-o situaţie politică subordonată, PNL-ul secondează şi el cu lăcomie ocuparea statului, în timp ce Organizaţia Voiculescu pare în primul rând preocupată de consolidarea prăzilor. De altfel, strategia USL este simplă şi evidentă: securizarea definitivă a averilor ilicite şi a puşcăriabililor, prin amputarea şi subordonarea justiţiei, concomitent cu prădarea riguroasă a tuturor resurselor publice şi private. Pe cealaltă parte, un PDL care a politizat discreţionar şi abuziv statul, îmbuibându-se arogant şi fără măsură, caută acum să-şi asigure retragerea prin armistiţii şi compromisuri politice oculte.
Nici cu ideile sau curentele politice nu stăm mai bine. În timp ce stânga românească oficială nu este decât un ambalaj pentru mascarea unei clici cinice şi abjecte de prădători, expresia ideologică spontană de stânga este dominată de o reflexie ridicol provincială a antidemocratismului şi –occidentalismului.
Adevărata dramă se consumă însă la dreapta. Dacă partidul liberal, inundat de securişti încă de la înfiinţare, şi-a urmat previzibilul curs de marionetă diversionistă, lăsându-se legat sub căruţa partidului d-lui Iliescu şi primind ordine de la dl. Voiculescu, partidul democrat, în ciuda codiţei sale liberale, a rămas aceeaşi adunătură de oportunişti, incapabili nici să-şi asume descendenţa comunistă ca PSD, nici să-şi construiască o identitate coerentă.
Nu doar că dreapta românească rămâne în continuare fără partid, dar tentativele din ultima vreme avortează penibil, irosindu-se în scremete parohiale, iniţiative pseudo-spontan-populare şi mai nou, confuze inginerii politice. Deasupra unor lideri de carton jucând pe un teren politic din iarbă artificială plutesc norişorii obnubilării ideologice, lipsa unei economii de piaţă funcţionale punându-i pe cei mai mulţi dintre cei care s-ar dori de dreapta în imposibilitate de a-nţelege ce este şi cum funcţionează aceasta.
Pe acest fundal, azi s-au dat aproximativ cincizeci de mii de voturi unui proiect de civilizaţie. Este un fenomen cu totul nou, nemaivăzut la noi: a vota nu pentru o ideologie, nu pentru sau împotriva unei persoane, nu în speranţa unor câştiguri sau avantaje, ci pentru o opţiune de civilizaţie.
Citeste tot articolul si cometeaza pe Contributors.ro
