Nominalizările nefericite de la Ministerul Educației au adus în atenția publică un fenomen care, dacă e să luăm în serios indignarea generală, a stat bine ascuns până acum: plagiatul universitar. (Vă dați seama câte CV-uri și articole au fost discret modificate în ultimele săptămâni?) După obiceiul pământului, mizeria strânsă sub preș e ignorată cu grijă, iar atunci când e expusă (de obicei involuntar) lumea sare în sus, întrebând cum a fost posibil așa ceva. Ar fi nerealist să ne închipuim că universitățile nu manifestă metehnele sistemului în care funcționează. În care funcționăm cu toții.
Oricare ar fi motivele, e bine că plagiatul universitar a devenit un subiect public. Și sper că vor fi expuse cât mai multe cazuri. Însă simpla atenție publică nu va rezolva problema, dacă nu e urmată de schimbări la nivelul unui sistem care produce, promovează și, atunci când e cazul, apără rinoceri universitari. O indignare de câteva zile poate oferi multora sentimentul plăcut că au luat poziție, că au fost de partea binelui etc. Însă lucrurile vor continua neschimbate, iar foștii indignați se vor mulțumi să le ignore până la următoarea criză.
Cum s-a ajuns aici? Vreau să mă refer la două cauze (fără să pretind că sunt singurele sau cele mai importante): (1) o educație axată în continuare pe memorare și cantitate, nu pe dezvoltarea discernământului și (2) reticența multor universitari de a recunoaște dimensiunile fenomenului și (mai ales) de a-l sancționa.
În primul rând, cei care intră în sistemul universitar nu apar, inocenți și integri, la porțile universităților, pentru a descoperi abia acolo, pe loc, cultura plagiatului. Ei sunt deja pregătiți pentru acceptarea (sau măcar tolerarea) acestei stări de fapt. Cine îi pregătește? Chiar școala. E vorba de un anumit mod de raportare la ce înseamnă opinie și argumentare proprie, axat în bună măsură pe memorare/reproducere și pe acceptarea necritică a „surselor de autoritate”. Accentul cade în continuare pe capacitatea de a te conforma (de a prelua cu succes modelele de interpretare sau de rezolvare oferite de pedagog), nu pe dezvoltarea autonomiei intelectuale. În plus, nimeni nu discută cu tinerii de 14-18 ani modul în care poți folosi informația (mai ales informația online) pentru a o transforma în cunoaștere (adică pentru a sesiza esențialul, a o structura și a o integra în proiectele și planurile tale). Și mai nimeni nu îi întreabă ce cred și nu le oferă impresia că ceea ce cred este important. Așa că reacția multora, atunci când li se cere să ia poziție, să ofere ceva personal, este să se refugieze în falsa siguranță pe care o oferă textele gata făcute (majoritatea submediocre, dacă nu de-a dreptul idioate).
Sper că lucrurile s-au mai schimbat între timp, însă nu trebuie uitat că generația universitară aflată acum la vârsta de 35-40 de ani s-a format într-un mediu în care „comentariile” la română și meditațiile erau la ordinea zilei. (Evident, nu toți făceau meditații și învățau „comentarii” pe de rost. Însă așa arăta sistemul. Și mulți – elevi și părinți deopotrivă – îl luau ca atare.) La asta se adaugă probabil și mentalitatea epocii: literatura română și științele sociale – cele care pot contribui enorm la formarea unui mod propriu de abordare a problemelor și argumentare – erau privite cu mefiență și considerate un fel de rău necesar, care nu-ți oferă avantaje practice, însă trebuie bifat. Și cam orice mijloc de a-l bifa era considerat justificat.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
